Pluralitatea de infractiuni

Pluralitatea de infr se manifestă în comiterea de către o persoană (concomitent sau succesiv) a mai multor infr pînă a fi trasă la răspundere penală sau după condamnată pentru infracţiunea anterioară,dacă pentru infracţiunile săvîrsite nu au fost stinse consecintele juridice (prescripţia tragerii la răspundere penală sau antecedentele penale).

Din definiţia rezultă că semnele distinctive ale pluralităţii de infracţiuni sînt:

1) săvîrşirea de către una şi aceeaşi persoană a două sau a mai multor infracţiuni unice:

2) în cazul tuturor infracţiunilor săvîrsite nu trebuie să dispară posibilitatea urmăririi juridico-penale

In literatura savanţilor penalişti se menţionează pe drept că nu există pluralitate de infracţiuni dacă măcar pentru una din două in-fracţiuni săvîrsite de aceeaşi persoană:

a) a expirat prescripţia tra-gerii la răspundere penală sau dacă persoana a executat deja sen-tinţa de condamnare;

b) a fost stins antecedentul penal sau persoana a fost reabilitată;

c) persoana a fost absolvită de pedeapsa penală în baza actului de amnistie sau de graţiere;

d) persoana a fost liberată de pedeapsa penală în oaza legii.

Activitatea infracţională repetată are un grad mai înalt de pericol social, deoarece in aşa caz infractorul cauzează societăţii şi cetăţenilor daune morale, fizice şi materiale mult mai mari decît în caz de infracţiune unică Respectiv, mult mai periculoasă pentru societate este şi persoana care săvîrşeşte în repetate rînduri infrac-ţiuni, deoarece în conştiinţa ei s-au înrădăcinat adînc concepţiile şi deprinderile antisociale.;

în practica de urmărire penală deseori se întîlnesc cazuri de comitere a mai multor infracţiuni de către o singură persoană.

De aceea, conţinutul primar al pluralităţii de infracţiuni ca instituţie juridică a dreptului penal trebuie să cuprindă calificarea.evaluarea juridică justă a tuturor infracţiunilor săvîrsite de persoana respectivă şi stabilirea pedepsei în conformitate cu legea.

Problema privind formele şi modalităţile pluralităţii de infrac-ţiuni rămîne şi astăzi nesoluţionată. In teoria dreptului penal se fac diverse clasificări ale modalităţilor pluralităţii de infracţiuni, însă vidul ce există în legea penală referitor la această instituţie juridică rămîne pînă ce necompletat. Considerăm că modalităţile pluralităţii de infracţiuni pot fi subdivizate în trei grupe:

a) cumulul de infr;

b) repetarea infr

c) recidiva de infracţiune.

2. Noţiunea pluralităţii de infracţiuni şi modalităţile ei

Pluralitatea de infr se manifestă în comiterea de către o persoană (concomitent sau succesiv) a mai multor infracţiuni pînă a fi trasă la răspundere penală sau după condamnată pentru infracţiunea anterioară,dacă pentru infracţiunile săvîrsite nu au fost stinse consecintele juridice (prescripţia tragerii la răspundere penală sau antecedentele penale). Din definiţia rezultă că semnele distinctive ale pluralităţii de infracţiuni sînt:

1) săvîrşirea de către una şi aceeaşi persoană a două sau a mai multor infracţiuni unice:

2) în cazul tuturor infracţiunilor săvîrsite nu trebuie să dispară posibilitatea urmăririi juridico-penale

In literatura savanţilor penalişti se menţionează pe drept că nu există pluralitate de infracţiuni dacă măcar pentru una din două in-fracţiuni săvîrsite de aceeaşi persoană:

a) a expirat prescripţia tra-gerii la răspundere penală sau dacă persoana a executat deja sen-tinţa de condamnare;

b) a fost stins antecedentul penal sau persoana a fost reabilitată;

c) persoana a fost absolvită de pedeapsa penală în baza actului de amnistie sau de graţiere;

d) persoana a fost liberată de pedeapsa penală în oaza legii.

Activitatea infracţională repetată are un grad mai înalt de pericol social, deoarece in aşa caz infractorul cauzează societăţii şi cetăţenilor daune morale, fizice şi materiale mult mai mari decît în caz de infracţiune unică Respectiv, mult mai periculoasă pentru societate este şi persoana care săvîrşeşte în repetate rînduri infrac-ţiuni, deoarece în conştiinţa ei s-au înrădăcinat adînc concepţiile şi deprinderile antisociale.;

în practica de urmărire penală deseori se întîlnesc cazuri de comitere a mai multor infracţiuni de către o singură persoană.

De aceea, conţinutul primar al pluralităţii de infracţiuni ca instituţie juridică a dreptului penal trebuie să cuprindă calificarea.evaluarea juridică justă a tuturor infracţiunilor săvîrsite de persoana respectivă şi stabilirea pedepsei în conformitate cu legea.

Problema privind formele şi modalităţile pluralităţii de infrac-ţiuni rămîne şi astăzi nesoluţionată. In teoria dreptului penal se fac diverse clasificări ale modalităţilor pluralităţii de infracţiuni, însă vidul ce există în legea penală referitor la această instituţie juridică rămîne pînă ce necompletat. Considerăm că modalităţile pluralităţii de infracţiuni pot fi subdivizate în trei grupe:

a) cumulul de infr;

b) repetarea infr

c) recidiva de infracţiune.

3. Infracţiune unică

Conform CP, infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni (inacţiuni) care se califică potrivit dispoziţiei unei singure norme a legii penale. Legea şi teoria, dreptului penal deosebeşte: infracţiunea unică simpla şi infracţiunea unică complexă.

Infracţiunea unica simpla constitutie de regulă, o singură faptă (acţiune sau inacţiune), o singură componenţă de infracţiune şi provoacă o singură daună (de ex, omorul, escrocheria, huliganismul).

Pentru a determina infracţiunea unică ca complexă se cer semne adăugătoare. care se referă la latura obiectivă a componenţei infracţiunii.

Se deosebesc trei varietăţi ale infracţiunii complexe: a) infracţiuni compuse: b) infracţiuni continue: c) infracţiuni prelungite (inde-lungate).

a) Infracţiunile compuse sînt de mai multe tipuri:

- Infracţiuni cu acţiuni (inacţiuni) alternative.

- infracţiuni compuse din mai multe fapte infracţionale, care, dacă le-am examina aparte, ar constitui componenţă de in-fracţiune unică simplă.

- infracţiuni cu urmări grave alternative

b) infracţiune continuă se consideră fapta (acţiunea sau inacţiunea) care se caracterizează prin săvîrşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale.

c) Infracţiune prelungită se consideră fapta sâvîrşită cu intenţie unică, caracterizată prin dou sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracţiune.

4. Concursul de infracţiuni

Prin concurs de infr se înţelege săvîrşirea de către o persoană a două sau a mai multor infr, prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui singur articol din Partea Specială a CPl, dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie. Din această definiţie rezultă că semnele juridice ale concursului de infracţiuni sînt: a) o singură persoană să săvîrşească două sau mai multe infracţiuni: b) infracţiunile săvîrşite să fie prevăzute la diferite articole din Partea Specială a Codului penal sau la diferite alineate sau puncte ale unui singur articol; c) toate infracţiunile să fie săvîrşite pînă la pronunţarea sentinţei pentru vreuna dintre ele.

Legea penală şi teoria dreptului penal împart concursul de infracţiuni în două modalităţi de concurs: concurs real şi concurs ideal. Aceste modalităţi de concurs se deosebesc între ele după caracterul legăturii între infracţiunile săvîrşite. O legătură mai strînsă există între infracţiunile săvîrşite prin concurs ideal.

Concurs real de infractiuni are loc in cazul in care persoana, prin diferite acţiuni (inacţiuni) de sine stătătoare, comite două sau mai multe infractiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui articol din Partea Specială a Codului penal, fară ca ea să fi fost condamnată pentru vreuna din ele.

Concurs ideal de infracţiuni are loc atunci cind persoana printr-o singură acţiune (inactiune), comite doua sau mai multe infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale-unui articol din Codul penal. Exemple de asemenea concurs de infracţiuni pot fi: incendierea casei cu scopul de a priva de viaţă persoanele care locuiesc în ea; tentativa de omor şi omorul din imprudenţă a unui trecător; actul de huliganism deosebit de periculos însoţit de vătămarea corporală gravă.

Infracţiunile săvîrşite prin concurs ideal se deosebesc după obiectul infracţiunii şi urmările prejudiciabile. începute ca o singură acţiune, ele formează latura subiectivă a două componenţe de infracţiuni. Acţiunea săvîrşită provoacă două consecinţe infracţionale diferite. In asemenea cazuri sînt vătămate două obiecte ale atentatului infracţional şi. ca rezultat, sînt de faţă nu una, ci două infracţiuni care trebuie calificate potrivit prevederilor a două articole diferite din legea penală.

Concursul ideal de infracţiuni trebuie delimitat de concurenţa normelor juridico-penale. deoarece în multe cazuri acestea sînt categorii asemănătoare. Concurenţa normelor juridico-penale constă în faptul că una şi aceeaşi infracţiune este prevăzută de dispoziţiile a două sau a mai multor norme din Partea Specială a Codului penal.

5. Repetare a infracţiunii

Una dintre formele pluralităţii de infracţiuni este repetarea infr-lor. Repetarea infracţiunii se consideră şăvîrşirea a două sau a mai multor infr identice sau omogene prevăzute de aceeaşi normă penală, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie.

Şăvîrşirea a două sau a mai multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole din Codul penal, este considerată ca repetare în cazurile prevăzute în Partea Specială a Codului penal. Semnele distinctive obligatorii ale repetării infracţiunii sînt:

1) comiterea a două sau a mai multor infracţiuni identice sau omogene;

2) ruptura în timp între fapte:

3) caracterul de sine stătător al fiecărei infracţiuni;

4) lipsa circumstanţelor care sting antecedentele penale ale infracţiunilor săvîrşite;

5) neexpirarea termenului de prescripţie.

Legea penală deosebeşte repetarea infracţiunilor identice şi a infracţiunilor omogene.

Identice (analoage) se consideră asemenea fapte infracţionale, care coincid întru totul după cele mai esenţiale (principale) semne ale componenţelor de bază şi ale celor calificative.

Omogene se consideră infracţiunile care au acelaşi obiect _de atentare (sau asemănător) şi care se caracterizează printr-o formă unica de vinovatie.

In teoria dreptului penal noţiunea "săvîrşită repetat" este generică şi absoarbe asemenea varietăţi de infracţiuni identice ca: infrac-ţiuni săvirşite de mai multe ori (repetate), infracţiuni sistematice şi activitate infracţională sub formă de îndeletnicire (ocupaţie, profesie).

Repetarea infracţiunii înseamnă săvîrşirea de către o persoană a uneia şi aceleiaşi infracţiuni nu mai puţin de două ori.

Prin caracter sistematic al faptelor se înţelege comiterea de cel puţin trei ori a uneia şi aceleiaşi fapte infracţionale.

Activitatea infracţională sub formă de îndeletnicire (ocu-paţie, profesie) are loc atunci cînd ea devine principala sursă sau sursă adăugătoare de existenţă pentru infractor. Această profesie, îndeletnicire este transformată de făptuitor într-o sursă de obţinere a venitului neprovenit din muncă cinstită, urmărind un scop cupidant.

6. Recidiva de infracţiuni

Se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau a mai multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie.

Astfel, recidivă înseamnă repetarea infracţiunii, persoana care a săvîrşit-o avînd antecedent penal pentru infr săvîrşită de ea anterior. De aceea, semnele distinctive ale recidivei sînt asemănătoare cu semnele necesare pentru a califica infr ca repetată, însă recidiva are un semn obligatoriu propriu, care o şi deosebeşte de repetare - antecedentul penal. Antecedentul penal apare imediat după ce intră în vigoare sentinţa pronunţată. Prin urmare, recidiva are loc numai atunci cînd persoana comite o oarecare nouă infr, cînd nu a fost încă stins antecendentul penal pentru infr precedentă.

Recidiva este recunoscută ca cea mai periculoasă formă de pluralitate de infr care demonstrează că pedeapsa aplicată pentru fapta precedentă nu a dat efectul cuvenit şi persoana iarăşi a păşit pe cale criminală, certificînd şi faptul ca actul criminal de conduită a devenit pentru această persoană normă de conduită în societate. Spre deosebire de repetare, recidiva presupune săvîrşirea oricăror infracţiuni. Recidiva cuprinde toate cazurile comiterii de infracţiuni noi: identice, omogene şi eterogene. Recidiva poate include în sine şi jnfractiunixepetate. şi infracţiuni săvirşite prin cumul.

In sens larg, legea penală distinge două varietăţi de recidivă:

a) multirecidiva, adică săvîrşirea infracţiunilor în repetate rîn-duri, indiferent de existenţa antecedentelor penale pentru săvîrşirea lor;

b) recidiva postacondamnatorie, adică săvîrşirea unei noi infracţiuni după ce persoana a fost condamnată pentru infracţiuni.

La rîndul său, recidiva postcondamnatorie săvîrşită cu intenţie se subîmparte în:

a) recidiva generală - comiterea de către o pers cu ante-cendente penale a oricarei infr noi (cu excepţia celei identice şi omogene);

b) recidivă specială - comiterea de către o persoană cu antecedente penale a unei noi infracţiuni cu intenţie, identice sau omogene. Recidiva specială scoate în relief faptul că infractorii s-au specializat în săvîrşirea unora şi aceloraşi infracţiuni.

c) recidivă deosebit de periculoasă - repetare de infracţiuni săvîrşite cu intenţie de nenumărăte ori.

Aşadar, pentru recunoaşterea recidivei în acţiunile (inacţiunile) persoanei legislatorul a determinat două semne decisive:

1) comiterea unei infracţiuni intenţionate

2) prezenţa antecedentelor penale pentru o infracţiune intenţionată săvîrşită anterior.

---

Дата добавления: 2015-10-30