Tema 8. Stingerea obligaŢiilor

1. Noţiunea şi clasificarea mijloacelor de stingere a obligaţiilor

2. Stingerea obligaţiilor prin executare

3.Stingerea obligaţiei prin consemnare

4. Stingerea obligaţiei prin compensare

5. Alte temeiuri de stingere a obligaţiilor

5.1. Confuziunea

5.2. Remiterea de datorie

5.3. Novaţia

5.4. Decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice

5.5. Imposibilitatea fortuită de executare

1. NOŢIUNEA Şl CLASIFICAREA MIJLOACELOR DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

Prin stingerea obligaţiilor înţelegem încetarea raporturilor juridice dintre subiectele acestora care pierd drepturile şi obligaţiile subiective ce rezultă din conţinutul raportului obligaţional. Din prevederile Capitolului VII al Codului civil constatăm că, în rezultatul stingerii obligaţiei, părţile nu mai sunt legate între ele. Creditorul nu mai poate pretinde, iar debitorul nu mai este obligat să plătească dobânda şi penalităţile ori să repare prejudiciul.

Obligaţia se stinge odată ce a fost executată, în natură sau prin echivalent, direct sau indirect, voluntar sau silit. Modurile de stingere a obligaţiilor sunt prevăzute de Capitolul VII al Codului civil şi sunt următoarele: executarea, consemnarea, compensarea, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare, novaţia, decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice. În afară de modurile enumerate, obligaţiile se pot stinge şi prin inter­mediul altor instituţii. Astfel, legislaţia stabileşte o durată limitată de valabilitate a raporturilor juridice obligaţionale prin fixarea unor termene de prescripţie extinctivă, înăuntrul cărora creditorul are posibilitatea valorificării pe calea constrângerii de stat a drepturilor sale subiective, şi, corelativ a executării silite a prestaţiilor la care s-a obligat debitorul.

După expirarea termenului de prescripţie, titularul dreptului nu mai este ocrotit de lege şi nu mai are posibilitatea de a constrânge debitorul la executa­rea obligaţiei, deşi debitorul poate să o execute voluntar.

Stingerea obligaţiilor prin intermediul unei alte instituţii juridice se mai întâlneşte indirect în cazul nulităţii sau rezoluţiunii, care prin efectul lor duc la desfiinţarea retroactivă a raportului juridic.

În cazurile menţionate se stinge dreptul la acţiune in sens material, nu însuşi dreptul de creanţă şi obligaţia, ci posibilitatea de a o mai realiza silit în caz de refuz al debitorului, ea continuând însă să existe ca obligaţie naturală1.

Nu toate modurile de stingere a obligaţiilor prevăzute de Codul civil sunt propriu-zis moduri de stingere a obligaţiilor. Astfel, sunt moduri de stingere a obligaţiilor care satisfac creanţa, cum este executarea în natură, exactă şi la termen a obligaţiei; care nu satisfac creanţa, cum este remiterea de datorie şi imposibilitatea fortuită de executare; ori desfiinţează însăşi obligaţia în mod retroactiv, cum este nulitatea sau rezoluţiunea contractului.

Clasificarea modurilor de stingere a obligaţiilor poate fi făcută în funcţie de două criterii, şi anume:

a) rolul voinţei părţilor în încetarea raportului juridic obligaţional;

b) faptul realizării sau nerealizării creanţei creditorului.

După rolul voinţei părţilor la încetarea raportului obligaţional se disting:

moduri voluntare de stingere a obligaţiilor, care implică manifestarea voinţei părţilor, spre exemplu, remiterea de datorie sau compensarea;

moduri de stingere a obligaţiilor care produc efecte indiferent de voinţa părţilor, cum sunt confuziunea sau imposibilitatea fortuită de executare.

În funcţie de criteriul realizării sau nerealizării creanţei creditorului, dis ingem:

- moduri de stingere a obligaţiei care duc la realizarea creanţei, cum sunt: executarea obligaţiei, confuziunea, compensarea;

- moduri de stingere a obligaţiei care nu duc la realizarea creanţei creditorului, cum sunt: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.

2. STINGEREA OBLIGAŢIILOR PRIN EXECUTARE

Cel mai important mod de stingere a obligaţiilor este executarea efectuată în modul corespunzător, deoarece aceasta este esenţa obligaţiei juridice civile, care presupune că ea urmează să fie executată.

Raportul juridic obligaţional înseamnă dreptul creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, prestaţie pe care acesta din urmă este îndatorat să o execute, sub sancţiunea constrângerii de stat. Executarea acestui raport are ca efect realizarea dreptului de creanţă al creditorului, elibe­rarea debitorului de datorie şi stingerea obligaţiei.

Executarea obligaţiei poate fi directă sau în natură şi indirectă sau prin echivalent.

Executarea în natură este atunci când debitorul execută prestaţia pe care o datorează în natura ei specificată. Prestaţia datorată în acest caz nu poate fi în­locuită cu o altă prestaţie sau cu despăgubiri băneşti fără acordul creditorului, îndeplinirea prestaţiei trebuie să fie exactă şi la termenul stabilit, ceea ce duce la realizarea creanţei creditorului.

Conform prevederilor art. 643, alin. (2) CC, obligaţia se poate stinge şi în cazul în care creditorul acceptă o altă executare în locul celei datorate. Modul de stingere menţionat este o executare indirectă sau prin echivalent şi este de­numit darea în plată.

Darea în plată presupune transmiterea de către debitor creditorului, în lo­cul prestaţiei datorate, a unui alt bun, plata unei sume de bani, prestarea unor servicii etc. Cuantumul, termenul şi modalitatea executării prin darea în plată sunt stabilite de părţi. Important este că creditorul şi debitorul obligaţiei au convenit asupra acestui mod de executare a obligaţiei cu ocazia executării, şi nu în momentul contractării obligaţiei.

Urmează să precizăm că darea în plată este un mod de stingere a obligaţiei printr-o prestaţie care constituie o alternativă la obligaţia asumată de debitor, obligaţie simplă, şi nu executarea unei obligaţii de alternativă care are drept obiect două sau mai multe prestaţii principale, dintre care executarea uneia eliberează integral debitorul.

Executarea obligaţiei prin darea în plată este asemănătoare cu o vânzare, atunci când obiect al obligaţiei este prestaţia de a da un bun cert. Debitorul trebuie să fie proprietarul bunului, şi pentru viciile prestaţiei el răspunde ca un vânzător.

Darea în plată stinge raportul de obligaţie cu toate accesoriile şi garanţiile sale personale sau reale.

Atât naşterea raportului obligaţional, cât şi stingerea lui se supun regulilor prevăzute de legislaţia civilă privind forma actului juridic. Astfel, dacă obli­gaţia a fost încheiată în formă scrisă, şi executarea ei urmează să fie stinsă cu probe scrise.

Conform art. 644 CC, debitorul, în urma executării obligaţiei, are dreptul de a primi chitanţă şi de a cere titlul original.

Astfel, creditorul participă activ la stingerea obligaţiei prin faptul că trebuie să confirme executarea obligaţiei prin eliberarea chitanţei, restituirea titlului original cu confirmarea executării sau, in cazul imposibilităţii restituirii titlului original, a unei declaraţii autentificate notarial despre stingerea obligaţiei. Încălcarea acestei obligaţii de către creditor înseamnă că el este pus în întârziere cu efectele respective (art. 597 Codul civil).

Restituirea de către creditor a documentului constatator al executării creanţei confirmă o plată reală, o executare reală a obligaţiei şi semnifică eliberarea debitorului de prestaţie şi stingerea obligaţiei sale. La eliberarea documentului privind plata datoriei de bază, se prezumă că au fost achitate şi dobânzile, şi cheltuielile.

3. STINGEREA OBLIGAŢIEI PRIN CONSEMNARE

Consemnarea este un mijloc juridic aflat la dispoziţia debitorului pentru a se elibera de datorie în cazul în care creditorul refuză să primească prestaţia fără temei legal sau dacă pentru executarea prestaţiei se cere o acţiune din par tea creditorului, iar el nu efectuează această acţiune. La acest mijloc de stingere a obligaţiei se poate recurge şi în cazul când debitorul, din motive neimputabile lui, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului. Consemnarea, fiind un mod de stingere a obligaţiei, prin executarea ei constă în depunerea banilor, valorilor mobiliare sau a altor documente, a bijuteriilor la bancă sau la notar.

Potrivit art. 645 Codul civil, consemnarea stinge obligaţia din momentul depunerii bunurilor sau echivalentului lor la bancă sau la notar. Dacă bunurile ce urmează să fie consemnate sunt depuse la oficiul poştal, ele se consideră consemnate din momentul predării la oficiul poştal.

Pentru ca obligaţia sa se stingă prin consemnare, părţile trebuie să respecte întocmai prevederile legale. În cazul în care ambele sau una din părţi încalcă măcar una din prevederile privind consemnarea, obligaţia nu se stinge, dar se complică, prin impunerea penalităţilor, plata despăgubirilor etc.

Astfel, debitorul poate recurge la consemnare doar când creditorul este in întârziere sau el nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului, din motive neimputabile lui. Debitorul este obligat să depună bunurile la locul execută­rii obligaţiei, care a fost prevăzut la contractarea ei; să-l informeze pe creditor despre consemnare, cu excepţia cazului când el se află în imposibilitatea de a executa această obligaţie.

Creditorul, la rândul lui, poate prelua bunurile consemnate într-un termen de trei ani de la momentul când a aflat sau trebuia să afle despre consemnare; el suportă cheltuielile de consemnare şi toate riscurile prestaţiei din momentul consemnării.

Atunci când executarea obligaţiei de către debitor este condiţionată de executarea simultană a unei obligaţii de către creditor, debitorul este în drept să condiţioneze eliberarea bunurilor consemnate cu executarea obligaţiei de către creditor.

Stingerea obligaţiei prin consemnare este în interesul direct al debitorului, deoarece, efectuând-o, el nu mai este obligat să suporte riscurile, să plătească dobândă, penalităţi sau să compenseze veniturile ratate. Dar se poate întâmpla că au intervenit careva schimbări, şi atunci debitorul poate să ceară restituirea bunului consemnat.

Legislaţia în vigoare, art. 648 Codul civil, enumeră cazurile când nu se permite restituirea bunului consemnat, şi anume:

a) debitorul a renunţat expres, la momentul consemnării, la dreptul de restituire;

b) creditorul a declarat instituţiei la care sunt depuse bunurile că le pri­meşte;

c) la instituţia la care sunt depuse bunurile este prezentată o hotărâre jude­cătorească definitivă, prin care consemnarea este recunoscută legală;

d) împotriva debitorului a fost intentat un proces de insolvabilitate.

În cazul în care bunul consemnat se restituie debitorului, consemnarea se desfiinţează cu efect retroactiv, adică se consideră că nu a avut loc niciodată.

4. STINGEREA OBLIGAŢIEI PRIN COMPENSARE

Potrivit art. 651, alin. (1) Codul civil compensarea este stingerea reciprocă a unei obligaţii şi a unei creanţe opuse, certe, lichide, de aceeaşi natură şi exigibile.

Astfel, prin acest mijloc de stingere a obligaţiilor existente între două per­soane, fiecare dintre ele este concomitent creditor şi debitor al celeilalte.

Stingerea obligaţiei prin compensare este un mod simplificat al executării obligaţiilor. Prin aplicarea lui se evită efectuarea a două plăţi cu cheltuielile respective, pierderea de timp şi riscurile pe care le presupune orice plată. Totodată, compensarea asigură egalitatea subiectelor raportului juridic obli­gaţional şi este o garanţie adăugătoare în executarea obligaţiei, prin faptul că creditorul, compensând creanţa sa împotriva debitorului, care este în acelaşi timp şi creditorul său, cu creanţa acestuia din urmă, este sigur că o va realiza, cel puţin, până la concurenţa propriei datorii faţă de cealaltă parte.

Compensarea se poate face atunci când se întâlnesc o obligaţie şi o creanţă opuse, de aceeaşi natură, care au ajuns la scadenţă sau chiar dacă nu sunt scadente, executarea lor poate fi pretinsă în acelaşi timp. Creanţele supuse compensării se sting integral în cazul în care ele sunt echivalente, iar în caz că ele nu sunt echivalente, se stinge doar creanţa acoperită integral.

Pentru stingerea obligaţiei prin compensare este necesar ca una din păiţi să facă declaraţie faţă de cealaltă parte şi să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- părţile să participe la două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură, avînd una faţă de cealaltă atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de creditor;

- obiectul obligaţiei să fie sume de bani sau bunuri de aceeaşi natură, în aşa mod ca înaintea compensării să nu fie necesar acordul pai ţilm privind schimbarea obiectului prestaţiei;

- creanţele trebuie să fie certe (adică existenţa lor să nu fie discutabila din punct de vedere juridic), lichide (adică valoarea să fie determinată sau determinabilă pentru a putea deduce cea mai mică şi cea mai mare) şi exigibile (adică scadente sau să poată fi cerută execularea), Acordarea în favoarea unei părţi a unui termen de graţie nu amînă exigibilitatea creanţei şi respectiv, nu împiedică compensarea. De regulă, nu pot fi compensate obligaţiile contractate sub condiţie suspensivă, întrucât până la îndeplinirea ei însăşi existenţa lor este suspendată Dar, ca excepţie, dacă debitorul renunţă la beneficiul termenului, datoria devenită scadentă poate fi compensată.

Atunci când prin compensare se pretinde stingerea mai multor creanţe, solicitantul poate stabili care anume creanţe vor fi compensate. Dacă nu există o astfel de concretizare, se aplică regulile privind prioritatea efectuării plaţilor. Un caz separat de compensare este cesiunea de creanţă sau preluarea datoriei. Astfel, în cazul cesiunii creanţei, debitorul are dreptul să opună noului creditor creanţa sa faţă de vechiul creditor, dacă scadenţa acestei creanţe are loc înainte de primirea înştiinţării despre cesiune, dacă scadenţa nu este indicată sau dacă executarea poate fi cerută oricând. Dacă cesiunea de creanţă a devenit opozabilă debitorului prin notificare, aceasta impiedică compensarea creanţelor dobândite de debitor împotriva cedentului după notificare. Pentru creanţele anterioare notificării, debitorul cedat opune compensarea creditorului cedent şi chiar cesionarului, deoarece pînă la notificare debitorul este un terţ faţă de cesiunea intervenită între cedent şi cesionar.

In cazul preluării datoriei, noul debitor nu are dreptul să opună o creanţă ce aparţine vechiului debitor. Fidejusorul poate opune creditorului compensarea creanţei debitorului a cărui datorie o garantează. În schimb, debitorul nu poate opune compensarea creanţei fidejusorului împotriva creditorului său.

Compensarea stinge creanţele reciproce la fel ca şi plata. O dată cu datorii­le stinse prin compensare se vor stinge şi garanţiile lor.

Legea conţine prevederi exprese asupra cazurilor în care compensarea nu este admisă. Astfel, art. 659 Codul civil prevede că nu este admisă compensarea creanţelor:

a) cu termenul de prescripţie expirat, această regulă nu se aplică în cazul în care termenul de prescripţie a expirat după data la care creanţa al cărei termen de prescripţie a expirat putea fi compensată;

b) privind repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea sănătăţii sau prin cauzarea morţii;

c) privind plata pensiei alimentare;

d) privind întreţinerea pe viaţă;

e) dacă obiectul prestaţiei este un bun insesizabil;

f) când obligaţia s-a născut dintr-o faptă ilicită intenţionată;

gî) n alte cazuri prevăzute de lege.

Alineatul doi al aceluiaşi articol din Codul civil menţionează că nu se admite compensarea creanţei exclusă prin contract. Această prevedere rezul­tă din libertatea părţilor la încheierea contractului, din exprimarea liberă a acordului lor de voinţă la contractarea obligaţiei, iar compensarea, după cum se ştie, este un act juridic unilateral, deoarece pentru angajarea ei este de ajuns declaraţia uneia dintre părţi, acordul celeilalte nefiind cerut.

5. ALTE TEMEIURI DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

5.1. Confuziunea

Confuziunea este un mod de stingere a obligaţiilor, care constă în faptul că o singură persoană întruneşte calitatea de creditor şi cea de debitor (art. 660 Codul civil). Astfel, este cazul când creditorul moşteneşte pe debitorul său şi invers ori când intervine o cesiune de creanţă între creditor şi debitor.

În cazul persoanelor juridice legate între ele prin raporturi obligaţionale, confuziunea intervine în procesul reorganizării lor prin comasare sau divizare.

Atât în cazul persoanelor fizice, cât şi în cazul persoanelor juridice, dispare un subiect al raportului obligaţional şi, respectiv, încetează însuşi raportul juridic.

Confuziunea stinge obligaţia integral sau parţial. În cazul când raportul obligaţional se stinge integral, se sting şi toate garanţiile şi accesoriile lui. Confuziunea care operează prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţilor de creditor şi debitor profită fidejusorului, deoarece el este eliberat de obligaţia de garanţie. Stingerea operează în limita în care executarea obligaţiei a devenii imposibilă prin faptul că o parte a obligaţiei a devenit propriul său creditor sau debitor.

Atunci când confuziunea se realizează prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţii de fidejusor şi de creditor sau de fidejusor şi debitor, obligaţia principală nu se stinge (art. 661 Codul civil), se stinge numai obligaţia secundară de garanţie.

Codul civil prevede că în unele cazuri, dacă confuziunea încetează să existe, efectele ei încetează de asemenea. Aceasta poate avea loc atunci când actul prin care debitorul a devenit propriul său creditor sau invers a fost declarat nul şi, prin efectul retroactiv al nulităţii, efectele confuziunii se anulează, şi obligaţia renaşte cu toate consecinţele ce recurg din aceasta.

5.2. Remiterea de datorie

Remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei, care constă în renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă. Din această definiţie rezultă că remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral, ci un contract, a cărui încheiere face necesară existenţa consimţământului debitorului. Nu se cere o formă anumită pentru exprimarea consimţământului. În practică, consimţământul poate fi exprimat prin acţiunile debitorului care presupun acordul. Deci, am putea menţiona că remiterea de datorie sau, cu alte cuvinte spus, iertare de datorie este una din formele donaţiei, contract, în principiu, cu titlu gratuit sau, după cum menţionează doctrina, o liberalitate.

Remiterea de datorie este renunţarea gratuită pe care creditorul o face de­bitorului său, cu acordul acestuia, la plata creanţei sale. Ea este totală dacă nu a fost stipulat expres că este parţială (art. 662, alin. (1) Codul civil).

Remiterea de datorie, ca act juridic bilateral prin care se stinge obligaţia, poate fi realizată în orice formă scrisă sau verbală, expresă sau tacită. Această afirmare se deduce din art. 662, alin (2) Codul civil, care prevede că obligaţia se stinge, de asemenea, printr-un contract în care creditorul recunoaşte că obligaţia nu există.

Remiterea de datorie faţă de debitorul principal are efecte şi faţă de garanţi (art. 662, alin. (3) Codul civil). Aceasta se lămureşte prin faptul că nu poate exista o garanţie care să fie grefată pe o obligaţie principală stinsă.

Renunţarea de către creditor la un mijloc de garanţie nu permite a se prezuma că a renunţat la creanţă garantată. În acest caz, iertarea datoriei are un caracter personal şi nu produce efecte în privinţa debitorului principal. Deci, creditorul care a remis datoria fidejusorului păstrează dreptul său contra de­bitorului principal.

Remiterea de datorie faţă de un garant are efecte şi faţă de ceilalţi garanţi.

Este interzisă remiterea de datorie dacă remiterea încalcă drepturile de creanţă ale terţilor faţă de creditor. Această situaţie poate apărea în cazul când creditorul a fost declarat insolvabil şi remiterea de datorie încalcă drepturile persoanelor cărora le este dator creditorul.

5.3. Novaţia

Obligaţia se stinge în baza înţelegerii dintre părţi de a o înlocui cu o altă obligaţie (art. 665 Codul civil). Spre deosebire de alte acorduri ale părţilor care duc la stingerea obligaţiilor, cum ar fi darea în plată, novaţia nu încetează ra­portul juridic dintre părţi, deoarece obligaţia care se stinge este înlocuită cu alta care se execută, subiectele obligaţiei rămânând aceleaşi.

Suntem în prezenţa novaţiei atunci când subiectele raportului juridic obli­gaţional, înlocuind obiectul sau modul de executare a obligaţiei, în special, trebuie să menţioneze ca obligaţia anterioară încetează, fiind înlocuită cu alta. În acest sens, art. 665, alin. (2) Codul civil prevede: " voinţa de a înlocui o obli­gaţie cu alta trebuie să fie stipulată expres."

Novaţia se caracterizează prin următoarele caractere:

- prezenţa acordului între părţi, prin care se înlătură litigiul privind existenţa obligaţiei anterioare şi privind condiţiile obligaţiei noi;

- încetarea obligaţiei anterioare;

- încetarea tuturor obligaţiilor succesorii care garantau executarea obligaţiei principale, daca parţile nu au stipulat expres altlel;

- naşterea între aceleaşi persoane a unei noi obligaţii ce conţine condiţia înlocuirii obiectului prestaţiei anterioare cu un alt obiect sau cu un alt mod de executare.

Alin. (3), art. 665 Codul civil prevede că stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi obligaţiile accesorii, dacă părţile nu au stipulat expres altfel. Din aceasta rezultă că norma este dispozitivă şi, respectiv, părţile pot conveni să stingă obligaţiile accesorii sau, după necesitate, să se modifice şi acestea.

Novaţia se admite în privinţa tuturor obligaţiilor valabile. Dacă se stabileşte că obligaţia anterioară a fost nevalabilă, va fi nevalabilă şi obligaţia nouă prin care a fost înlocuită.

5.4. Decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice

Obligaţia se stinge prin decesul debitorului, dacă executarea ei este imposibilă fără participarea personală a acestuia sau dacă este legată în alt mod de persoana debitorului (art. 664, alin. (1) Codul civil).

Obligaţia se stinge prin decesul creditorului dacă executarea îi este destinată personal sau dacă este legată în alt mod de persoana creditorului (art. 664, alin. (2) Codul civil).

Regula generală este că orice obligaţie patrimonială care nu este legată de persoana debitorului sau creditorului, cu moartea acestora, nu încetează, dar trece la moştenitori. În obligaţiile cu caracter personal, adică acolo unde este o legătură inseparabilă dintre debitor sau creditor şi însăşi obligaţia, drepturile şi obligaţiile nu se transmit prin moştenire, dar se sting o dată cu decesul creditorului sau debitorului. Astfel sunt obligaţia de întrejinere, obligaţia de reparare a daunei cauzate sănătăţii, contractul de mandat, contractul de fidejusiune etc.

Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanelor juridice (debitor sau creditor), cu excepţia cazurilor în care obligaţia sau creanţa persoanei juridice lichidate se transmite prin lege unor altor personae. Persoana juridică lichidată îşi încetează existenţa ca subiect de drept de la data radierii ei din Registrul de stat, şi din această dată se sting toate obligaţiile la care ea a fost parte. Lichidarea persoanei juridice este precedată de faptul că lichidatorul trebuie să prevină toţi creditorii că a avut loc dizolvarea, să-şi onoreze toate obligaţiile faţă de ei, să încaseze de la debitori creanţele pe care le are, să disponibilizeze angajaţii, respectând drepturile acestora, să întreprindă toate măsurile pentru a finaliza operaţiunile începute până la dizolvare şi să distribuie activele rămase după satisfacerea creanţelor.

În unele cazuri, obligaţia sau creanţa persoanei juridice lichidate poate fi transmisă prin lege. Astfel, art. 1420, alin. (4) Codul civil prevede că, în caz de lichidare a persoanei juridice răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat prin vă­tămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, sumele respective sunt capitalizate şi transferate organului de protecţie socială pentru ca acesta să efectueze pătimaşului plata lunară.

5.5. Imposibilitatea fortuită de executare

Obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării, dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde (art. 663, alin. (1) Codul civil). Sunt supuse stingerii în acest mod obligaţiile care au drept obiect a da un bun determinat individual, a face sau a nu face. Dacă obiectul prestaţiei este un bun generic, obligaţia nu se va stinge, deoarece el poate fi înlocuit cu alt bun de acest gen.

Pentru ca imposibilitatea de executare să se considere fortuită, trebuie să fie prezente mai multe condiţii, între care:

- imposibilitatea de executare să apară după contractarea obligaţiei, din care fapt reiese că ea nu a putut fi prevăzută;

- imposibilitatea de executare trebuie să fie obiectivă, adică a apărut în aşa mod încât nici debitorul, nici creditorul nu puteau să o preîntâm­pine;

- imposibilitatea de executare trebuie să fie întâmplătoare, să nu fie pre­zentă culpa debitorului sau creditorului.

Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării obligaţiei revine debitorului. Obligaţia nu se va stinge dacă în momentul pieirii lucrului din cauză de forţă majoră debitorul era deja pus în întârziere, cu excepţia cazului când debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, în cazul când i l-ar fi transmis sau predat. Codul civil prevede că dobitorul care este în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia, nu poate pretinde executarea unei obligaţii corelative de către creditor, iar dacă aceasta este executată, trebuie sa restituie tot ceea ce a primit, cu excepţia cazului în care debitorul demonstrează că imposibilitatea executării,a apărut din vina creditorului (art. 663, alin. (3) Codul civil).

Dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibilă de executat, creditorul este ţinut să execute o obligaţie corelativă până la concu renţa îmbogăţirii sale (art. 663, alin. (4) Codul civil).

Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împreună cu garanţiile şi accesoriile ei. De la această regulă pot fi şi unele excepţii, cum ar fi obligaţia în care debitorul şi-a asumat expres răspunderea şi pentru unele căzui 1 de forţă majoră.

Dacă imposibilitatea fortuită de executare este temporară, obligaţia nu se stinge, ci se suspendă executarea ei.

Дата добавления: 2015-10-30