Tema 7. GARANŢIILE EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR 1 страница

1. Noţiuni generale privind garanţiile executării obligaţiilor.

2. Fidejusiunea

2.1. Definiţia şi felurile fidejusiunii

2.2. Reglementări

2.3. Natura juridică

2.4. Condiţiile de validitate

2.5. Structura raporturilor de fidejusiune

2.6. Încetarea fidejusiunii

3. Gajul

3.1.Definiţia, reglementarea şi caracterele juridice ale gajului

3.2. Clasificarea gajului

3.3. Natura juridică

3.4. Condiţiile de validitate

3.5. Efectele contractului de gaj

3.6. Încetarea gajului

4. Clauza penală

5. Arvuna

6. Retenţia

1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND GARANŢIILE EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

În orice sistem de drept, o persoană care contractează o obligaţie (de a plăti o sumă de bani, de a livra un bun sau de a presta un serviciu) răspunde de îndeplinirea obligaţiei asumate cu propriul ei patrimoniu. Pentru a se proteja contra eventualelor riscuri, inclusiv riscului insolvabilităţii debitorului, ere ditorul solicită prezentarea unor garanţii. Deseori, în vederea obţinem unui astfel de garanţii pentru creditor, debitorul se adresează unor terţi. Oferind garanţiile, terţii, alături de debitorul principal, generează de cele mai multe ori o solidaritate în faţa creditorului, sporind astfel gradul de securitate a acestuia.

În dreptul comparat şi în literatura de specialitate, noţiunea de garanţii este tratată în mod diferit. Astfel, într-o accepţiune, consacrată în doctrina română, garanţiile sunt definite ca ansamblul mijloacelor juridice care conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, prerogative care constau fie într-o priori­tate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.

Autorii ce împărtăşesc această concepţie clasifică garanţiile în: personale şi reale.

Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o altă persoană decât debitorul principal şi-1 asumă faţă de creditor, de a executa obligaţia, în cazul în care debitorul principal nu o va face. Este cazul fidejusiunii, denumite şi cauţiune, şi garanţiei bancare.

Garanţiile reale constau în afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligaţiei, în instituirea unui drept real accesoriu cu privire la acest bun. Este cazul gajului, ipotecii şi privilegiilor reale. Ca o formă de garanţie reală im­perfectă este privit dreptul de retenţie.

Alţi autori, la care ne raliem, tratează noţiunea de garanţii într-un sens mai larg, atribuind la ea, pe lângă garanţiile propriu-zise, în sensul definiţiei de mai sus, şi alte mijloace juridice, care au menirea de a spori şansele credi­torului de executare a obligaţiilor. Astfel, V. D. Zlătescu consideră că garanţii sunt toate acele mijloace tehnice, extrinseci raportului de obligaţie, dar care vin să se alăture acestuia, spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în vederea executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despă­gubirea creditorului, în cazul în care executarea reală nu mai are loc. Potrivit acestei concepţii, garanţiile se clasifică în: a) garanţii preventive (dreptul de retenţie); b) garanţii ale executării reale (clauza penală, arvuna) şi c) garanţii propriu-zise sau reparatorii (fidejusiunea, garanţii reale, privilegii). Anume în acest sens larg vor fi examinate garanţiile în cele ce urmează.

In legislaţia şi doctrina rusă, în calitate de mijloace de asigurare a executării obligaţiilor sunt clauza penală, gajul, retenţia, fidejusiunea, garanţia bancară, arvuna, precum şi alte mijloace prevăzute de lege sau contract.

In Codul civil al Republicii Moldova, in Capitolul VI al Titlului I al Cărţii a treia, intitulat "Mijloacele de garantare a executării obligaţiilor", sunt cuprinse prevederile referitoare la clauza penală, arvună, garanţia debitorului şi retenţie Cât priveşte reglementările în materie de gaj, acestea se găsesc în Capitolul V al Titlului IV al Cărţii a doua: "Drepturile reale", iar cele referitore la fidejusiune - în Capitolul XX al Titlului III al Cărţii a treia "Categoriile de obligaţii". Totuşi, cel puţin din considerente de ordin didactic, considerăm oportun ca gajul şi fidejusiunea să fie tratate împreună cu celelalte garanţii de executare a obligaţiilor.

FIDEJUSIUNEA

2.1. Definiţia şi felurile fidejusiunii

Fidejusiunea este contractul prin care o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să execute integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului (art. 1146, alin. (1) CC).

Fidejusiunea poate fi de trei feluri:

1.Convenţională, când înseşi părţile raportului obligaţional, debitorul şi creditorul, convin că pentru garantarea executării obligaţiei debitorul va aduce angajamentul unui fidejusor;

2.Legală, atunci când o normă a legii prevede expres că debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru a garanta executarea obligaţiilor pe care le are faţă de cealaltă parte;

3.Judecătorească, în ipoteza în care obligaţia de a da o fidejusiune este impusă de instanţa de judecată.

Indiferent de felul ei, chiar dacă obligaţia debitorului de a prezenta o fidejusiune este impusă de lege sau de instanţa de judecată, fidejusiunea ia naştere întotdeauna dintr-un contract încheiat între fidejusor şi creditor, prin care primul îşi ia angajamentul faţă de cel de-al doilea de a garanta executarea obligaţiei principale de către debitor.
2.2. Reglementări

Sediul principal al materiei se află în Codul civil. Spre deosebire de Codul civil precedent, în care reglementările în materie de fidejusiune se găseau în capitolul referitor la garantarea executării obligaţiilor, În noul Cod civil aceste reglementări sunt situate, după cum s-a menţionat deja, în Cartea a treia, prin­tre contracte.

Prevederi referitor la fidejusiune există şi în alte compartimente ale Codului civil. În unele cazuri, legea operează cu termenul generic garanţii, care include în sine şi fidejusiunea. Astfel, prevederi referitor la garanţii, în general, şi fidejusiu­ne, în special, se conţin în capitolele privind cesiunea de creanţă şi preluarea datoriei (art. 571), stingerea obligaţiilor (art. 658, 661,662), contractul sinalagmatic (art. 706), rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractului (art. 736).

Un rol deosebit de important îl au garanţiile ca mijloace de asigurare a rambursării creditului bancar. Astfel, art. 1240 CC stipulează că părţile unui contract de credit bancar pot conveni asupra constituirii unor garanţii reale (gaj), personale (fidejusiune) sau a unor alte garanţii uzuale în practica banca­ră. Garanţiile personale sunt utilizate în practica bancară mai puţin decât cele reale, uneori ca mijloace de asigurare complementare garanţiilor reale.

Prevederi referitor la garanţii găsim şi în Legea instituţiilor financiare nr. 550/1995, care stipulează că, la acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanţii să dea dovadă de credibilitate în ceea ce priveşte rambursarea aces­tora la scadenţă. În acest scop, băncile cer solicitanţilor garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin regulamentele lor de creditare (art. 32, alin. (2)).

Totodată, ţinem să menţionăm că înseşi băncile pot acorda garanţii în vederea asigurării obligaţiunilor unor terţi. În acest caz, banca apare nu ca beneficiar al garanţiei, ci ca garant. Aceste raporturi sunt reglementate de art. 1246-1255 CC (această materie va fi tratată în capitolul "Contractele ban­care" al vol. 3 al Dreptului civil).

Rămânând în domeniul legislaţiei bancare, vom menţiona o definiţie a garanţiei, care cuprinde şi fidejusiunea, înscrisă în Instrucţiunea Băncii Na­ţionale a Moldovei nr.126 din 06.06.2002 cu privire la înregistrarea şi auto­rizarea de către BNM a angajamentelor externe private. în termenii acestui act normativ, garanţia este tratată ca o obligaţiune condiţionată în formă de document (scrisoare de garanţie, fidejusiune, acreditiv "stand-by") emis de că­tre o persoană, numită garant, la solicitarea altei persoane, numite ordonator de garanţie, prin care garantul se angajează faţă de a treia persoană, numită beneficiar de garanţie, de a achita datoria ordonatorului de garanţie în cazul neonorării de câtre ultimul a obligaţiunilor asumate conform contractului de bază încheiat cu beneficiarul de garanţie (p, 1,12).

O modalitate specială a garanţiei, similară fidejusiunii, este avalul cecului şi al cambiei. Aceste materii sunt reglementate de art. 1270 CC şi art. 26 - 28ale Legii cambiei nr. 1527/1993, care stipulează că plata cecului sau a cambiei, parţial sau integral, poate fi garantată prin aval (garanţie), dată de un terţ sau chiar de un semnatar al cecului sau al cambiei (avalist). Avalistul este răspun zător la fel ca şi toate persoanele obligate prin cec sau cambie (trăgător, girant), adică este debitor solidar de rând cu aceştia faţă de titularul cecului sau al cambiei în cazul neplăţii.

Obligaţia avalistului este valabilă şi în cazul în care obligaţia pe care a ga rantat-o este nulă din orice motiv. Această regulă deosebeşte avalul de fidejusiune, ultima devenind nulă de plin drept în cazul declarării nulităţii obligaţiei principale.

Legea cu privire la gaj nr. 449/2001 prevede că, la cererea proprietarului bunurilor gajate legal, instanţa judecătorească poate să permită reclamantului să substituie gajul legal cu o altă garanţie (eventual - cu o fidejusiune) suficien tă pentru plata creanţei (art. 35).

O altă prevedere a aceleiaşi legi stipulează că terţul care a primit bunul gajat ca plată pentru acoperirea creanţei sale nu este obligat să transmită bunul dacă creditorul gajist nu îi prezintă garanţii reale sau personale că vânzarea bunului se va face la un preţ suficient pentru a-i acoperi integral creanţele sale prioritare şi/sau garantate anterior (art. 73, alin. (3)).

Legea achiziţiei de mărfuri, lucrări şi servicii pentru necesităţile statului nr. 1166/1997 menţionează şi cauţiunea printre formele garanţiilor pentru ofertă şi privind executarea obligaţiilor stipulate în contractul de achiziţie, acordate de ofertant (art. 1).

Printre alte acte legislative în care se găsesc dispoziţii privind fidejusiunea (cauţiunea) se numără:

1.Legea insolvabilităţii nr. 632-XV din 14.11.2001 - art. 57, alin. (2);

2.Legea privind finanţele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003 art. 17, alin.(l);

3.Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134-XIII din 02.04.1997 art. 44, alin. (9).

Natura juridică

Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu (A), solemn (B), unila­teral (C), cu titlu gratuit sau oneros (D) şi aleatoriu (E).

A. El este accesoriu faţă de obligaţia principală pe care o are debitorul faţă de creditor. Din acest caracter rezultă câteva consecinţe:

-fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale, atât sub aspectul condiţiilor de validitate, cât şi sub aspectele naşterii şi încetării ei, după principiul accesorium sequitur princip alem. Aceasta înseamnă că fide­jusiunea poate garanta doar o obligaţie validă. Dacă obligaţia garantată este declarată nulă, aceasta va atrage şi nulitatea fidejusiunii.

In ceea ce priveşte naşterea fidejusiunii, ea este determinată de apariţia obligaţiei principale. Chiar dacă contractul de fidejusiune a fost încheiat îna­inte de contractul principal, fidejusiunea nu poate produce efecte înainte de a se naşte obligaţia principală. În acest context trebuie de menţionat că prin fidejusiune se poate garanta şi o obligaţie viitoare sau afectată de modalităţi (art. 1146, alin. (2) CC), de exemplu o obligaţie ce se naşte dintr-un act juridic sub condiţie suspensivă (a se vedea art. 234-241 CC).

La fel ca şi naşterea, stingerea fidejusiunii este determinată tot de soarta obligaţiei principale, astfel încât fidejusiunea întotdeauna încetează o dată cu stingerea obligaţiei garantate (art. 1167 CC);

fidejusiunea nu poate întrece datoria principală şi nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase. Dacă fidejusiunea excede datoria principală sau este făcută în condiţii mai oneroase, ea este valabilă numai în limitele obligaţiei principale. Totodată, fidejusiunea poate fi contractată numai pentru o parte a obligaţiei şi în condiţii mai puţin oneroase (art. 1152, alin. (1), (2) şi (3) CC);

-fidejusiunea se întinde la accesoriile datoriei principale. Legea stipu­lează că, în limitele sumei maxime menţionate în contract, fidejusorul răspunde pentru:

a) totalul, din momentul respectiv, al datoriei principale, inclusiv sumele datorate din cauza vinovăţiei ori întârzierii debitorului principal, precum şi penalităţile contractuale sau despăgubirea globală prevăzute pentru cazul încetării contractului, atunci când s-a convenit expres în acest sens;

b) cheltuielile de reziliere a contractului şi de urmărire în justiţie dacă trebuie suportate de debitorul principal, în măsura în care fidejusorului i s-a dat la timp posibilitatea de a le evita prin satis­facerea cerinţelor creditorului;

c) dobânzile datorate de debitorul principul, dacă s-a convenit în mod expres asupra acestui lucru (art. 1153 CC);

- fidejusorul poale opune creditorului toate excepţiile pe care le-ar putea opune debitorul principal, cum ar fi, de exemplu, excepţiile de prescripţie sau de compensaţie care pot fi invocate de debitorul principal, excepţiile ce se întemeiază pe valabilitatea obligaţiei principale (lipsa sau viciile de consimţământ) etc. (art. 1157 CC).

B. Contractul de fidejusiune este solemn, deoarece pentru încheierea lui valabilă se cere respectarea formei scrise. Legea prevede însă posibilitatea în lăturării viciului de formă prin executarea efectivă a obligaţiei ce constituie obiectul contractului (art. 1147 CC).

În dreptul comparat, calificarea contractului de fidejusiune ca fiind cu titlu gratuit sau cu titlu oneros este controversată. Legea noastră stipulează expres că contractul de fidejusiune poate fi atât gratuit, cât şi oneros (art. 1146, alin. (1) CC), fără a stabili o prezumţie în acest sens.

Fiind recunoscut ca un contract cu titlu gratuit în doctrina clasică, fidejusiunea rămâne deseori şi astăzi ca atare, mai cu seamă în raporturile dintre particulari raporturi întemeiate deseori pe relaţii de familie ori de prietenie, care se caracterizează prin gratuitate. Legislaţia şi doctrina modernă însă au evoluat spre atribuirea caracterului oneros raporturilor de fidejusiune, acesta fiind mai pronunţat în raporturile de afaceri, între profesionişti, unde angajamentul de a plăti datoria altuia este, în mod normal, remunerat.

Contractul de fidejusiune cu titlu gratuit este un contract unilateral, deoa rece generează o singură obligaţie - cea a fidejusorului faţă de creditor de a garanta obligaţia debitorului. Raporturile care se nasc între fidejusor şi debitoi nu izvorăsc din contractul de fidejusiune. Contractul de fidejusiune este sinalagmatic în cazul în care creditorul datorează fidejusorului o remuneraţie.

În ipoteza în care contractul de fidejusiune este un contract cu titlu oneros, el este aleatoriu (deşi în doctrină, în special în cea franceză, s a expus şi părerea că este comutativ), deoarece naşterea obligaţiei fidejusorului depind de un eveniment incert - neexecutarea obligaţiei principale de către debitor.

Condiţiile de validitate

Fidejusiunea se supune regulilor generale de validitate a oricărui act juridic, precum şi unor reguli speciale.

A. Capacitatea de a contracta. Sunt capabile de a lua parte la raporturi juridice, în calitate de fidejusor, persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu deplină şi persoanele juridice legal constituite. Nu pot garanta persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, cu capacitate limitată sau restrânsă. În privinţa contractării fidejusiunii de către persoanele juridice, trebuie de ţinut cont de principiul specialităţii capacităţii lor de exerciţiu.

În afară de regulile generale privind capacitatea, legea stabileşte cerinţe speciale referitor la persoana fidejusorului. Astfel, debitorul obligat să furnize­ze o fidejusiune trebuie să propună o persoană fizică cu domiciliu sau reşedinţă în Republica Moldova sau o persoană juridică înregistrată în Republica Mol­dova, care să dispună de bunuri suficiente pentru a garanta obligaţia. În cazul în care persoana propusă nu este acceptată, debitorul trebuie să propună o altă persoană. Această regulă nu se aplică atunci când creditorul a cerut în calitate de fidejusor o anumită persoană (art. 1150, alin. (2) CC).

B.Consimţământul. Ca şi orice alt contract, fidejusiunea ia naştere prin manifestarea de voinţă a părţilor - fidejusorului şi creditorului - care trebuie să fie persoane cu discernământ. Voinţa trebuie să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice, şi nu trebuie să fie viciată. Din caracterul solemn al contractului reiese că consimţământul trebuie să fie manifestat expres.

Chiar dacă fidejusiunea este legală sau judecătorească, acest lucru nu afec­tează caracterul ei contractual. Într-adevăr, legea sau instanţa poate impune doar furnizarea unei fidejusiuni. Raportul de fidejusiune, însă, ia naştere prin consimţământul părţilor manifestat în contract.

C.Obiectul contractului de fidejusiune este prestaţia promisă de fideju­sor creditorului, în cazul în care debitorul principal nu-şi execută obligaţia, prestaţie care, potrivit principiului accesorialităţii, urmează soarta obligaţiei principale.

Obligaţia fidejusorului de a garanta executarea obligaţiei de către debitor nu înseamnă că fidejusorul se angajează să efectueze anume acea prestaţie la care s-a obligat debitorul. Se poate întâmpla ca fidejusorul să nu fie în stare să efectueze o asemenea prestaţie. De aceea, de regulă, fidejusorul este obligat să achite o sumă în bani echivalentă datoriei principale şi accesoriilor ei. Trebuie de menţionat că, în practică, fidejusiunea se utilizează mai des pentru garan­tarea obligaţiilor pecuniare.

Conform regulilor generale, obiectul trebuie să fie determinat sau deter­minabil, să fie în circuitul civil, să fie licit şi moral.

Pot fi garantate obligaţii prezente, obligaţii viitoare, precum şi obligaţii afectate de modalităţi.

D.Cauza fidejusiunii este obiectivul urmărit la încheierea actului juridic civil, acel interes pe care părţile caută să-1 satisfacă. Cauza trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală.

E. Forma. Legea cere forma scrisă pentru contractul de fidejusiune, ca o condiţie de valabilitate a lui.

2.5. Structura raporturilor de fidejusiune

a. Raporturile dintre creditor şi fidejusor

Aceste raporturi izvorăsc direct şi nemijlocit din contractul de fidejusiune,

Principala obligaţie a fidejusorului este de a executa obligaţia debitorului, în cazul în care acesta nu o execută. Legislaţia noastră consacră principiul solidarităţii obligaţiei fidejusorului şi debitorului în faţa creditorului (art. 1156, alin. (1) CC). Din acest principiu rezultă că, în caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul are alegerea de a urmări fie pe debitor, fie pe creditor, fără a fi obligat să respecte vreo ordine.

Este necesar de subliniat că urmărirea fidejusorului poate avea loc cu condiţia respectării regulilor de drept comun privind obligaţia de punere în întârziere (a se vedea art. 617 CC). Această concluzie reiese din caracterul accesoriu al fidejusiunii faţă de obligaţia principală; creditorul nu-l poate urmări pe fidejusor decât în cazul când poate fi urmărit şi debitorul principal. Astfel, după cum debitorul nu poate fi obligat să plătească decât după ce este pus în întârziere în urma unei somaţii, tot aşa creditorul nu îl poate urmări pe fidejusor numai la simpla scadenţă a termenului şi neplata datoriei din partea debitorului, cu excepţia cazurilor în care legea prevede expres că somaţia nu este necesară (art. 617, alin. (2) CC).

Însă regula privind solidaritatea obligaţiei fidejusorului şi debitorului in faţa creditorului are caracter supletiv, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca fidejusorul să fie obligat să plătească datoria numai după urmărirea debitorului. Această facultate a fidejusorului, convenită de părţi în contract, de a cere creditorului care s-a îndreptat cu urmărire împotriva lui, să urmărească mai întîi bunurile debitorului şi numai după aceea, dacă nu va fi îndestulat, să-1 urmărească pe el, se numeşte în literatura de specialitate beneficiu de discuţiune. Pentru admiterea acestei facultăţi, legea cere să fie întrunite următoarele condiţii:

a)fidejusorul trebuie să indice bunurile debitorului care pol fi urmărite,

b)fidejusorul trebuie să avanseze cheltuielile pentru urmărirea acestui bunuri (art. 1156, alin. (2) CC).

O altă excepţie pe care o poate invoca fidejusorul, în cazul în care părţile au convenit în acest sens, este beneficiul de diviziune (şrt. 1159 CC). Conform regulii generale, în cazul în care mai multe persoane au prestat o fidejusiune aceluiaşi creditor pentru aceeaşi obligaţie, fiecare din ele este obligată pentru întreaga datorie. Părţile insă pot conveni că cofidejusorii sunt îndreptăţiţi să ceară creditorului ca acesta să-şi divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei. Invocarea excepţiei beneficiului de diviziune este o facultate a fidejusorului faţă de care a început urmărirea.

Creditorul, la rândul lui, are următoarele obligaţii:

- să furnizeze, la cererea fidejusorului, toate informaţiile utile privind conţinutul şi modalităţile obligaţiei principale şi privind stadiul de executare a acesteia (art. 1155 CC);

- să-1 informeze pe fidejusor dacă debitorul principal este în întârziere cu executarea obligaţiilor sale (art. 1160 CC);

- dacă fidejusorul execută obligaţia, să-i remită documentele care atestă creanţa împotriva debitorului, precum şi drepturile care garantează această creanţă (art. 1161, alin. (2) CC).

b. Raporturile dintre fidejusor şi debitor

Aceste raporturi nu izvorăsc nemijlocit din contractul de fidejusiune, ci au la bază alte temeiuri juridice.

În cazul în care fidejusorul a plătit datoria debitorului, el are drept de re­gres împotriva acestuia pentru a obţine restituirea prestaţiei executate în mărimea sumelor pe care le-a plătit, inclusiv datoria principală, dobânda aferentă, precum şi toate cheltuielile pe care le-a suportat în legătură cu fidejusiunea (art. 1163, alin. (1) CC). Regresul fidejusorului contra debitorului se întemeia­ză pe faptul că fidejusorul a plătit datoria altuia. În acest scop, fidejusorul are la dispoziţie două acţiuni:

a) acţiunea personală. În cazul în care fidejusiunea s-a constituit la in­dicaţia debitorului principal, această acţiune este întemeiată pe un mandat intervenit între debitor şi fidejusor (a se vedea art. 1030-1052 CC), deoarece, în această ipoteză, fidejusorul acţionează în calitate de mandatar ce execută ordinul mandantului (care este debitorul prin­cipal). Atunci când fidejusiunea s-a constituit fără consimţământul debitorului (posibilitate prevăzută de art. 1148 CC), acţiunea personală se bazează pe gestiunea de afaceri (a se vedea art. 1378-1388 CC)[39];

b) acţiunea subrogatorie. Temeiul acţiunii subrogatorii este dispoziţia art. 1161, alin. (1) CC: fidejusorul care a executat obligaţia principală se subrogă în drepturile pe care creditorul le avea contra debitorului.

In acest context, ţinem să precizăm că solidaritatea debitorilor se menţine şi faţa de fidejusor. Astfel, legea dispune că în cazul în care există mai mulţi debitori solidari, fidejusorul care a prestat fidejusiunea pentru toţi aceşti de bitori are drept de regres contra fiecăruia dintre ei pentru a recupera integral ceea ce a plătit (art. 1163, alin. (4) CC).

Дата добавления: 2015-10-30