Tema 4. Executarea obligaŢiilor

1. Noţiunea şi principiile executării obligaţiilor

2. Subiectele executării obligaţiilor

3. Obiectul executării obligaţiilor

4. Locul executării obligaţiilor

5. Termenul executării obligaţiilor

6. Modul executării obligaţiilor

1. NOŢIUNEA Şl PRINCIPIILE EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

Prin natura sa, raportul juridic obligaţional este menit să producă efecte juridice. Efectul general al oricărei obligaţii este de a da creditorului dreptul de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care s-a obligat. în vorbirea juridică, un asemenea efect este asimilat cu noţiunea de executare a obligaţiilor.

Prin prisma definiţiilor formulate în literatura juridică de specialitate, no­ţiunea de executare a obligaţiilor nu comportă probleme specifice de definire, astfel încât majoritatea autorilor definesc executarea obligaţiilor ca "acţiunile pe care debitorul trebuie să le săvârşească în vederea satisfacerii creanţelor cre­ditorului" sau "actele pe care debitorul trebuie să le îndeplinească în temeiul obligaţiei, precum ar fi: transmiterea unui bun, executarea unei lucrări, plata unei sume de bani etc". În opinia savantului rus K. Pobedonosţev, executarea obligaţiilor "constă în aceleaşi acţiuni care constituie obiectul obligaţiei".

Din punct de vedere terminologic, noţiunea de executare a obligaţiei este sinonimă cu noţiunea de plată. Sensul juridic al cuvântului plată este mai cu­prinzător decât cel din vorbirea curentă in care cuvântul "plată" se utilizează numai cu privire la executarea unei obligaţii constând dintr-o sumă de bani. A plăti, în sens juridic, înseamnă a executa de bunăvoie o obligaţie, oricare ar fi obiectul acesteia: a transfera dreptul de proprietate asupra lucrului vândut, a executa o lucrare sau un serviciu, a plăti preţul obiectului cumpărat etc.

Principiul executării in natură a obligaţiilor. Principiul executării in naturră a obligaţiilor desemnează îndeplinirea obligaţiei în natura ei specifică, adică realizarea prestaţiei stabilite de către părţi. Părţile sunt ţinute să execute prestaţia la care s-au obligat, neputându-se libera prin plata unui echivalent bănesc al daunelor cauzate prin neexecutare. Prin urmare, între două forme posibile de executare, primordială este executarea în natură, executarea prin echivalent având un caracter excepţional şi subsidiar.

Codul civil conţine un şir de norme care vin să confirme importanţa şi necesitatea executării în natură a obligaţiei, printre care menţionăm: creditorul obligaţiei de a face are dreptul, atunci când debitorul nu execută obligaţia, sa execute el însuşi sau să încredinţeze unui terţ executarea, cheltuielile urmând să fie puse în sarcina debitorului (art. 620 CC); în cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară predarea forţată a bunului (art. 622 CC); cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale, dacă o astfel de cerinţă este îndreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia drepturilor cumpărătorului, în special dacă cumpărătorul nu poate achiziţiona acele bunuri de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect (art. 782 CC) etc.

Aşadar, principiul în cauză are o influenţă determinantă asupra executării obligaţiilor pe toată perioada de acţiune - atât în faza executării benevole, cît şi în faza încălcării acestora.

Principiul executării corespunzătoare a obligaţiilor. De esenţa acestui principiu este faptul că obligaţiile se consideră executate în mod corespunzător, dacă sunt respectate toate condiţiile prevăzute în actul din care au luat naştere, precum ar fi cele privitoare la obiectul, subiectele, locul, timpul şi modul de executare. În corelaţie cu acest principiu, Codul civil reglementează, spre exemplu, condiţia privitoare la obiectul executării - în art. 582-584, 588-589; condiţia privitoare la subiecte - în art. 579-582; cea privitoare la locul de executare - în art. 573-574; momentul executării - în art. 575-578; modul de executare - în art. 587. Aceste prevederi poartă un caracter general, ele fiind completate în funcţie de specificul fiecărei obligaţii, de normele corespunză toare ale Părţii speciale.

Este important de menţionat că respectarea doar a unora din aceste condiţii nu este suficientă pentru a consid Spre exemplu, o prestaţie efectuată cu respectarea condiţiilor privitoare la cantitate, dar de o altă calitate decât cea prevăzută de contract, precum şi efectuată cu depăşirea termenului de executare, nu poate fi considerată exe­cutată în mod corespunzător. Tot astfel vor fi considerate prestaţiile care sunt efectuate faţă de o persoană neîmputernicită de a primi executarea, în alt loc decât cel convenit la momentul naşterii obligaţiei sau executate într-un alt mod decât cel prevăzut.

Condiţiile, cărora trebuie să corespundă executarea obligaţiilor, sunt deter­minate de lege sau contract. Această cerinţă rezultă din conţinutul art.9, care obligă părţile să-şi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi bunele moravuri. în cazul în care obligaţia îşi are izvorul în lege, este evident că executarea va fi considerată corespunzătoare, în ipoteza în care conţinutul ei nu va contraveni prevederilor legii sau a altor acte normative din care a luat naştere. Însă, în ipoteza în care obligaţia se va naşte din contract, atunci ea va fi pasibilă de executare, dacă nu va contraveni atât contractului din care a luat naştere, cât şi prevederilor imperative ale legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. Această regulă are menirea de a determina limitele în care voinţa juridică a părţilor trebuie să se circumscrie.

2. SUBIECTELE EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

Prin prisma subiectelor lui, raportul juridic obligaţional se înfăţişează, de regulă, ca un raport juridic simplu, având un singur creditor şi un singur debi­tor. Uneori însă, el are un caracter complex şi plural, stabilindu-se cu participa­rea fie a mai multor creditori şi a unui singur debitor, fie a mai multor debitori şi a unui singur creditor, fie, în fine, a mai multor creditori şi a mai multor debi­tori. În funcţie de subiecţii de drept între care se stabileşte acest raport juridic, obligaţia pe care el o exprimă poate să fie, la rându-i, simplă sau complexă.

Obligaţiile simple nu ridică probleme juridice aparte, şi din acest conside­rent ne vom preocupa doar de enunţarea principalelor reguli de executare.

Referitor la persoanele care pot să efectueze plata, art. 581 CC prevede: "dacă din lege, contract sau natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal, aceasta poate fi executată şi de un terţ.

Aşadar, obligaţiile, după cum e şi firesc, se execută, în primul rând, de către debitor. Acesta poate plăti în mod valabil personal sau prin reprezentant.

In al doilea rând, executarea poate fi efectuată de o persoană îndatorată alături de debitor,; de exemplu, un codebitor solidar sau indivizibil, precum şi de către o persoană îndatorată pentru debitor; cum ar fi, fidejusorul (art. 1146 CC), comitentul pentru presupus, părinţii pentru copiii lor minori (art. 1406-1407 CC) etc.

În al treilea rând, plata poate fi făcută si de către o persoană interesată în protejarea unui drept propriu (art. 582 CC. De pildă, dobânditorul unui bun imobil ipotecat, care, plătind datoria debitorului, evită urmărirea silită a acelui imobil şi previne o eventuală pierdere a dreptului de proprietate asupr i imobilului respectiv.

În al patrulea rând, executarea poate fi efectuată şi de orice persoană nein­teresată, care acţionează în numele debitorului, în baza unui contract de mandat sau în cadrul unei gestiuni de afaceri, fie in nume propriu, gratificândul pe debitor cu ceea ce acesta datora creditorului.

Când executarea este făcută în numele debitorului, terţul se va subroga in drepturile creditorului, iar atunci când terţul plăteşte în nume propriu, nu se poate subroga în drepturile acestuia fără consimţământul lui.

De la regula că plata poate fi făcuta de orice persoană există următoarele excepţii:

- când legea prevede în mod expres că obligaţia poate fi executată doar de către debitor, afară de cazul în care părţile au convenit altlel. Aşadar, conform art. 1036, alin. (1) CC, mandatarul este obligat să execute mandatul personal, daca nu i se permite prin contract transmiterea mandatului către un terţ la fel, conform art. 1091, alin. (1) CC, depozitarul nu are dreptul, fără încuviinţarea deponentului, sa transmită unui terţ spre depozitare bunul primit;

- când părţile au stabilit expres prin acordul lor de voinţă că plata nu poate fi făcută decât de debitorul acelei obligaţii. În această situaţie, debitorul nu va putea fi substituit de o altă persoană, chiar dacă obligaţia ar putea fi executată de orice persoană.

când prin natura sa obligaţia poartă un caracter strict personal (intui tuu personae), cum ar fi de exemplu obligaţia unui pictor, cunoscut şi apreciat de creditor pentru valoarea artistică a lucrărilor sale, de a executa un tablou pe baza convenţiei încheiate cu creditorul. Asemenea obligaţii, după cum se observă, au ca obiect prestaţii a căror îndeplinire face apel la aptitudinile, deprinderea, experienţa sau alte însuşiri ale debitorului, fiind prin excelenţă obligaţii intuituu personae.

Plata fiind un act juridic, părţile trebuie să îndeplinească condiţiile de capacitate cerute, în general, pentru săvârşirea unui asemenea act. În cazul obligaţiilor de a da, în care plata este translativă de proprietate, debitorul trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina lucrul cu care se săvârşeşte plata. Aceasta înseamnă că cel care efectuează plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu şi, în acelaşi timp, proprietarul lucrului ce formează obiec­tul plăţii. Nerespectarea acestor condiţii se sancţionează cu nulitatea actului juridic al plăţii. Cu toate acestea, nu se poate cere nulitatea plăţii, şi respectiv, restituirea bunurilor, atunci când obiectul plăţii îl constituie sume de bani sau bunuri consumptibile, dacă creditorul le-a consumat cu bună-credinţă, deşi plata a fost efectuată de o persoană care nu era proprietarul bunurilor cu care s-a plătit şi nu avea capacitatea deplină de exerciţiu. Dacă creditorul a fost de rea-credinţă, adică a cunoscut că debitorul nu era proprietarul lor, atunci va fi obligat la restituire, chiar dacă le-a consumat. Dacă plata s-a făcut prin pre­darea unui bun aparţinând altei persoane, adevăratul proprietar îşi va putea recupera bunul promovând o acţiune în revendicare împotriva creditorului, însă acesta din urmă va putea opune uzucapiunea sau dobândirea proprietăţii bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă (art. 331 CC).

Dacă, după regula generală, "obligaţia poate fi executată de oricine", re­zultă soluţia logică, care de altfel este consacrată şi de legislaţie, că "creditorul este obligat să accepte executarea propusă de terţa-persoană pentru debitor" (art. 581, alin. (1) CC). Pentru aceasta este necesar ca plata făcută de către terţ să aibă ca obiect exact bunul datorat de debitor. Astfel, dacă bunul datorat con­stă dintr-o sumă de bani, plata trebuie să se facă în bani, iar nu în valori mobi­liare sau în natură. De asemeni, terţul trebuie să achite obligaţia în întregime, neputând să constrângă pe creditor să primească o plată parţială a datoriei. Dacă creditorul refuză să primească plata, debitorul sau terţul care efectuează plata pentru debitor va efectua plata prin consemnare.

Cu referire la întrebarea cui trebuie făcută plata, actualul Cod civil, în art. 579, alin. (1), prevede că.: "debitorul trebuie să execute obligaţia către creditor sau persoana împuternicită de acesta ori către persoana împuternicită prin lege sau hotărâre judecătorească". Prin urmare, pe lângă creditor, capa­citatea de a primi executarea o pot avea reprezentanţii legali (părinţii, tutorii, curatorii etc.), reprezentanţii convenţionali (mandatarii, comisionarii etc.) sau persoanele împuternicite prin hotărâre judecătorească (administratorii, în cadrul procedurii de insolvabilitate etc.).

Executarea, conform art.579, alin, (2) CC, poate fi valabil făcută unei alte persoane decât creditorul sau împuternicitul lui, în situaţia în care "creditorul o confirmă sau profită în vreun fel de aceasta".

În caz de ratificare a plăţii, persoana neîmputernicită va fi considerată, cu efect retroactiv, drept mandatar. Dacă plata a folosit creditorului, de pildă, când debitorul în loc să-i plătească acestuia a plătit creditorului lui, atunci plata profită adevăratului creditor în măsura în care determină stingerea obligaţiei principale. Aceleaşi consecinţe apar şi în cazul în care plata este făcută unui creditor incapabil. Căci, în caz contrar, sancţiunea plăţii către un incapabil este nulitatea relativă. Făcând însă aplicarea principiului îmbogăţirii fără cauză, debitorul nu va fi ţinut să plătească a doua oară, dacă dovedeşte că "plata a profitat creditorului", adică se află în patrimoniul său fie lucrul plălit, fie echivalentul său. În toate aceste situaţii, soluţiile sunt impuse în scopul ocrotirii debitorului care a efectuat deja plata, spre a nu fi silit să facă cercetări deosebite pentru a stabili calitatea creditorului.

În cazul obligaţiilor complexe, pe lângă regulile generale înfăţişate mai sus, legislaţia dă amploare şi unor reguli speciale. În acest sens, urmează să ne referim în special asupra obligaţiilor divizibile sau conjuncte şi obligaţiilor indivizibile.

Obligaţiile conjuncte sunt definite în literatura de specialitate - ca obligaţiile ce leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, între care creanţa sau datoria este divizibilă, în sensul că fiecare creditor nu are drept decât la partea lui şi fiecare debitor nu datorează şi nu poate fi urmărit decât pentru partea lui Este deci o obligaţie ce comportă o pluralitate de obligaţii distincte, care au, in esenţă, o viaţă juridică proprie. Prin prisma prevederilor art. 520 CC, obligaţiile conjuncte constituie regula sau dreptul comun în materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecte, în sensul că atunci când acestea nu sunt indivizibile, ele sunt neapărat conjuncte, adică divizibile de plin drept.

Fiind o unitate a unei pluralităţi de raporturi juridice, obligaţia divizibilă produce efecte specifice, care în literatura de specialitate au fost precizate după cum urmează:

- dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi poate fi urmărit nu mai pentru plata părţii sale din datorie;

- dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate pretinde de la debitor nu mai pentru partea sa din creanţă;

- dacă unul dintre debitori devine insolvabil, consecinţele insolvabili­tăţii acestuia vor fi suportate de către creditor, deoarece el nu poate urmări pe ceilalţi debitori pentru partea debitorului insolvabil;

- punerea în întârziere a debitorului sau întreruperea prescripţiei, făcu­tă de unul din creditori, nu profită şi celorlalţi creditori, căci în cadrul obligaţiei conjuncte fiecare creditor acţionează exclusiv în apărarea propriilor sale interese. La fel, punerea în întârziere a unui debitor, ca şi întreruperea prescripţiei faţă de un debitor, nu produce efecte faţă de ceilalţi debitori.

Obligaţiile indivizibile sunt acele obligaţii cu pluralitate de subiecte, al căror obiect nu este susceptibil de divizare prin natura sa ori prin convenţia părţilor. De aici rezultă concluzia că, după izvorul său, indivizibilitatea este de două feluri: naturală şi convenţională.

Indivizibilitatea este naturală, când obiectul obligaţiei nu este susceptibil de împărţire şi constituie, deci, un obstacol la executarea fracţionată a obli­gaţiei. De exemplu, în cazul în care trei codebitori sunt obligaţi să predea un autoturism, nu se poate ca fiecare din ei să predea câte o treime. Prin urmare, obligaţia de predare, care este de altfel o obligaţie de a face, nu este divizibilă nici material, nici intelectual. În schimb, dacă ne referim la obligaţia de a da, observăm că ideal fiecare codebitor poate să-şi execute fracţionat obligaţia de a transfera dreptul de proprietate. Prin urmare, obligaţia de a da este susceptibilă de diviziune pe plan intelectual. În ceea ce priveşte obligaţiile de a nu face, în literatura de specialitate s-a remarcat, pe bună dreptate, că acestea sunt in­divizibile, întrucât orice fapt contrar obligaţiei de a nu face este în mod necesar indivizibil, fiindcă o executare parţială a acestei obligaţii nu se poate concepe.

Indivizibilitatea convenţională intervine atunci când, deşi prestaţia, obi­ect al obligaţiei, este prin natura sa divizibilă, părţile se înţeleg să o considere ca fiind indivizibilă. De exemplu, obligaţia mai multor întreprinzători de a construi o casă; obligaţia mai multor debitori de a plăti o sumă de bani etc.

Efectul principal al indivizibilităţii obligaţiei, consacrat în art. 521, alin. (2) CC, constă în faptul că fiecare creditor (când există o pluralitate de creditori) poate pretinde executarea integrală a prestaţiei la care se referă creanţa colectivă şi, respectiv, fiecare debitor (când există o pluralitate de debitori) poate fi constrâns să execute integral prestaţia la care are dreptul creditorul. Pe de altă parte, plata făcută valabil de oricare dintre codebitori, oricăruia dintre cocredilori, stinge datoria în privinţa tuturor celorlalţi debitori obligaţi indivizibil.

În aria de cuprindere a obligaţiilor indivizibile, operează, prin excelenţă, obligaţiile solidare.

Obligaţiile solidare sunt acele obligaţii cu pluralitate de subiecte, în cadrul căror fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate creditorului.

Din conţinutul art. 523 şi 531 CC rezultă că solidaritatea nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci când prestaţia este indivizibilă, în situaţia în care izvorul solidarităţii îl constituie actele juridice, solidaritatea trebuie să fie stipulată expres, deoarece ea constituie o excepţie de la regula de drept comun a divizibilităţii datoriei. Pentru aceasta nu este necesar de folosit careva termeni speciali, ci doar ca intenţia părţilor să fie exprimată clar şi ne îndoielnic[11], în sensul că debitorii se obligă solidar. Fiind neprezumată, solidaritatea trebuie dovedită de către cel care o invocă. Proba ei se va face după regulile dreptului comun ce guvernează dovada actelor juridice civile.

De esenţa solidarităţii este faptul că datoria sau creanţa nu se divide între subiecţii raportului juridic obligaţional. Există două specii distincte de solidaritate - activă şi pasivă precum şi o varietate mixtă a acestora. Solidaritatea activă împiedică divizarea creanţei şi se înfăţişează ca solidaritate între creditori, iar solidaritatea pasivă împiedică divizarea datoriei, înfăţişându se în solidaritate între debitori; în fine, prin efectul solidarităţii, care se realizează deopotrivă între creditori şi debitori, în cel de-al treilea caz, este împiedicată în egală măsură atât divizarea creanţei, cât şi divizarea datoriei. Aceasta din urmă nu reprezintă particularităţi proprii şi nici nu este supusă unor reguli aparte; ea reuneşte în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional particularităţile şi regulile caracteristice fiecăruia dintre cele două specii de bază: solidaritatea activă şi solidaritatea pasivă. Este motivul pentru care în cele ce urmează vom analiza distinct numai fiecare dintre aceste specii, nu şi varietatea intermediară.

Solidaritatea activă, potrivit art. 522 CC, presupune existenţa a doi sau mai mulţi creditori care au dreptul să pretindă la o prestaţie, în aşa fel încît fiecare să poată pretinde la întreaga prestaţie, iar prestaţia făcută unuia dintre creditori eliberează debitorul.

Efectele juridice ale solidarităţii active se analizează în două planuri dis­tincte: cel al raporturilor dintre creditori şi debitori şi cel al raporturilor dintre creditori.

Raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun sunt guvernate de principiul potrivit căruia dreptul de a pretinde şi primi plata integrală a creanţei aparţine fiecărui creditor, iar plata făcută de către debitor aceluia din­tre ei care exercită acest drept are efect liberator în privinţa lui faţă de toţi cre­ditorii. Din conţinutul art. 524 CC rezultă că debitorul poate să execute obliga­ţia faţă de oricare dintre creditori după cum crede de cuviinţă, atâta timp cât nici unul dintre creditori nu a cerut executarea obligaţiei. Însă, în cazul în care debitorul va fi acţionat în justiţie de către unul dintre creditorii solidari, atunci el va trebui să-şi execute obligaţia doar faţă de creditorul reclamant.

Raporturile dintre creditorii solidari sunt dominate de principiul consacrat prin art. 529 CC, potrivit căruia între creditorii solidari există un mandat tacit de reprezentare reciprocă în îndeplinirea actelor de conservare ale obligaţiilor. "Creditorul solidar, dispune textul menţionat, reprezintă pe toţi cocreditorii în toate actele care au drept scop conservarea obligaţiei". Deci, fiecare creditor solidar nu este stăpânul creanţei în întregimea ei, creanţa nu-i aparţine decât pentru partea lui, iar dacă o poate încasa în totalitate este numai pentru că a fost împuternicit la aceasta de către ceilalţi cocreditori.

Fiecărui creditor solidar îi revine îndatorirea, pe de o parte, de a conserva creanţa colectivă, iar pe de altă parte, de a nu întreprinde nimic de natură să înrâurească negativ drepturile celorlalţi creditori solidari. Drept urmare, hotărârea judecătorească pronunţată la cererea unuia dintre creditori îşi extinde efectele şi asupra celorlalţi creditori numai în măsura în care aceste efecte sunt favorabile acestora, iar efectele defavorabile ale unei asemenea hotărîri nu pot înrâuri negativ interesele creditorilor care nu au participat la proces. La fel, remiterea de datorie convenită între un creditor solidar cu debitorul produce efecte numai asupra părţii care revine acelui creditor (art. 526 CC), iar în privinţa celorlalţi creditori creanţa va rămâne solidară.

În fine, creditorul solidar care a primit întreaga prestaţie este obligat să o împartă cu ceilalţi cocreditori, dacă nu demonstrează că obligaţia este contrac­tată numai în interesul lui (art. 528, alin. (1) CC). Distribuirea între creditorii solidari a ceea ce a executat debitorul lor în comun se face după regula proporţionalităţii, fiecare creditor primind o parte proporţională cu drepturile sale din creanţa comună. În ipoteza că drepturile respective nu sunt determinate, creanţa se împarte, potrivii art. 528, alin. (2) CC, în fracţiuni egale şi se distribuie între cocreditorii solidari conform regulii egalităţii.

Solidaritatea pasivă, potrivit art. 530 CC, constituie acea modalitate a obligaţiei cu pluralitate de subiecte, în temeiul căreia "doi sau mai mulţi debitori datorează o prestaţie în aşa fel încât fiecare este dator să efectueze întreaga prestaţie, iar creditorul poate pretinde fiecăruia din debitori executarea obligaţiei".

Obligaţiile afectate de solidaritate pasivă se caracterizează prin următoa rele trăsături specifice:

- comportă o pluralitate de debitori care se obligă la aceeaşi prestaţie, care formează obiectul unic al obligaţiei lor comune;

- pluralitate de legături obligaţionale distincte între creditor şi code bitori;

- divizibilitatea obligaţiei în cadrul transmiterii ei prin succesiune.

La fel ca şi solidaritatea activă, solidaritatea pasivă generează simultan două grupe distincte de raporturi juridice, şi anume: pe de o parte, raporturile dintre codebitorii solidari şi creditorul lor comun, iar pe de altă parte, raporturile dintre codebitorii solidari. Drept consecinţă, efectele ei juridice sunt şi ele diferite, după cum se analizează prin prisma uneia sau alteia dintre acestea.

În raporturile dintre codebitorii solidari şi creditorul lor comun, efectele solidarităţii pasive se centrează în jurul principiului potrivit căruia, pe de o parte, fiecare codebitor solidar este obligat faţă de creditor ca şi cum el ar fi singurul debitor al acestuia, iar pe de altă parte, toţi creditorii sunt obligaţi faţă de creditorul comun, unii pentru ceilalţi şi fiecare pentru toţi, la întreaga datorie. Doctrina juridică împarte aceste efecte în principale şi secundare.

Efectul principal al solidarităţii pasive constă în obligaţia fiecărui codebitor de a executa obligaţia în întregime. Acest lucru se explică prin faptul că obligaţia cu solidaritate pasivă are un singur obiect, la care sunt îndatoraţi toţi codebitorii. Debitorul căruia i s-a cerut executarea obligaţiei nu poate opune creditorului beneficiul diviziunii. Aşa fiind, oricare dintre codebitori este expus urmăririi de către creditor pentru a executa singur întreaga prestaţie ce constituie obiectul obligaţiei.

Creditorul are libertate de opţiune în ce priveşte codebitorul solidar de la care urmează să pretindă plata în parte sau în întregime a datoriei (art. 553 CC). Această libertate se analizează, pe de o parte, ca o consecinţă logică a faptului că toţi codebitorii solidari sunt debitori principali, iar pe de altă parte, ca un reflex al situaţiei debitorului urmărit, care nu poate opune creditorului beneficiul de diviziune spre a-1 obliga pa acesta să-şi dividă urmărirea.

Promovând acţiunea împotriva unuia dintre codebitorii solidari, credito­rul păstrează, conform art. 541, alin. (2) CC, dreptul de a chema în judecată pe ceilalţi debitori solidari. Prin urmare, ori de câte ori debitorul urmărit este insolvabil, creditorul are facultatea să urmărească pe oricare dintre ceilalţi codebitori, până ce creanţa lui va fi realizată integral (art. 546 CC). Datorită acestui efect, solidaritatea pasivă este privită în literatura de specialitate ca o adevărată garanţie a realizării creanţei, creditorul având un drept de gaj general asupra a două sau mai multe patrimonii, în funcţie de numărul codebitorilor solidari.

Din punct de vedere procesual, debitorul care a fost acţionat în judecată de către creditor pentru plata întregii creanţe are facultatea să-i introducă în proces pe toţi ceilalţi codebitori solidari, punându-şi astfel în valoare, încă de la început, dreptul de regres pe care îl are împotriva lor. De precizat însă că, pe această cale, debitorul-pârât nu poate evita urmărirea sa de către creditor pentru executarea întregii prestaţii, ci el îşi creează doar premisa necesară spre a se putea întoarce cu acţiunea în regres, după ce va executa singur prestaţia în totalitatea sa, împotriva celorlalţi codebitori solidari. Debitorul împotriva căruia a fost înaintată acţiunea nu poate, din punct de vedere procesual, să înainteze anticipat acţiunea de regres faţă de ceilalţi codebitori, deoarece cre­ditorul comun, în orice moment, poate să îndrepte acţiunea faţă de oricare dintre codebitori, cerând plata întregii datorii.

Executarea obligaţiei de către unul dintre debitorii solidari, potrivit art. 536 CC, are efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari. Dar, în afară de executarea prin plată, obligaţia codebitorilor se poate stinge şi prin alte modalităţi juridice decât plata, dintre care amintim:

- compensaţia, care stinge datoriile reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele. Dacă unul dintre codebitorii solidari are o creanţă faţă de creditor, obligaţiile reciproce se vor stinge prin compensaţie, care va putea fi opusă de oricare debitor solidar, cu consecinţa că toţi vor fi liberaţi de datorie (art. 536 CC).

- conjuziunea, care eliberează total sau parţial debitorii solidari, în cazul în care unul dintre debitorii solidari întruneşte concomitent şi calitatea de creditor.

- orice alt mod de stingere a obligaţiilor (novaţie, remitere de datorie. Între creditor şi unul dintre debitorii solidari, care va libera pe ceilalţi debitori de creditorul comun.

Efectele secundare derivă din principiul înscris în art. 549 CC, potrivit căruia debitorul solidar îi reprezintă pe codebitorii lui în toate actele îndrep­tate la stingerea sau reducerea obligaţiei. Acest principiu se aplică şi actelor ce urmăresc păstrarea şi conservarea obligaţiei solidare, nu şi a acelora care fac datoria mai oneroasă.

Debitorul solidar căruia i s-a pretins executarea prestaţiei are dreptul, conform art. 534 CC, să opună creditorului toate excepţiile care îi sunt personale ori sunt comune tuturor debitorilor solidari. Excepţiile respective sunt deci mijloace de apărare ale debitorului solidar, menite să determine încetarea urmăririi exercitate de creditor împotriva sa. Din conţinutul prevederii citate, rezultă că legea distinge între excepţii comune şi cele personale.

Excepţiile comune pot fi opuse creditorului de către oricare dintre debitorii solidari, acestea fiind:

- cauzele de nulitate absolută sau relativă care afectează acordul de voinţă al părţilor;

- modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă, cum este cazul în care toţi debitorii s-au obligat sub o condiţie sau sub rezerva unul termen, oricare dintre ei poate invoca neîndeplinirea condiţiei sau ne ajungerea la termen, spre a scăpa de urmărirea creditorului;

- cauzele de stingere a obligaţiilor care au determinat stingerea datoriei faţă de toţi codebitorii solidari, precum ar fi: plata, confuziunea, compensaţia, novaţia, remiterea de datorie, pieirea fortuită a bunului ele.

Excepţiile personale, adică cele ce pot fi invocate numai de către un code bitor solidar şi profită numai lui. Din această grupă fac parte:

a) cauzele de nulitate relativă care operează numai în privinţa unuia dintre codebitorii solidari, cum ar fi, de pildă, un viciu de consimţământ, care poate fi invocat numai de către codebitorul a cărui consimţământ a fost viciat şi care antrenează anularea actului juridic faţă de codebitorul respectiv, lăsând neînrâurită validitatea lui faţă de ceilalţi code­bitori solidari;

b) modalităţile obligaţiei (termenul sau condiţia) consimţite de creditor doar în favoarea unuia dintre codebitorii solidari.

Alături de excepţiile pur personale (ce profită doar codebitorului care le invocă), există şi anumite excepţii personale care folosesc în mod indirect şi celorlalţi codebitori, precum ar fi:

- compensaţia parţială intervenită între creditor şi unul dintre codebi­torii solidari liberează pe toţi codebitorii pentru partea acestuia;

- confuziunea stinge obligaţia pentru partea din datorie ce revine code­bitorului faţă de care a operat, ceilalţi codebitori fiind ţinuţi în solidari numai pentru partea din datorie nestinsă (art. 537 CC);

- renunţarea la solidaritate, făcută de creditor în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, menţine acţiunea solidară în contra celorlalţi de­bitori, scăzându-se partea debitorului pe care 1-a eliberat de solidarita­te (art. 540 CC);

- remiterea de datorie consimţită unuia dintre codebitorii solidari pro­fită tuturor codebitorilor solidari, deoarece, în caz contrar, ei ar trebui să plătească întreaga datorie, situaţie care l-ar obliga pe debitorul care a plătit să se întoarcă şi împotriva debitorului pentru care s-a făcut re­miterea de datorie şi, astfel, remiterea ar rămâne fără efecte juridice.

In raporturile dintre codebitorii solidari, efectul principal al solidarităţii pasive constă în aceea că ori de câte ori un codebitor solidar plăteşte întreaga creanţă, prestaţia executată se împarte de plin drept între codebitori, între aceştia neexistând solidaritate, obligaţia lor fiind divizibilă[12].

Potrivit art. 544, alin. (1) CC, debitorul solidar care a executat obligaţia are dreptul să intenteze o acţiune de regres împotriva celorlalţi debitori solidari pentru părţile acestora din obligaţie.

Împărţirea între codebitorii solidari a ceea ce s-a plătit se face, de regulă, corespunzător părţii fiecăruia din obligaţie, iar în cazul în care determinarea părţii fiecărui debitor este imposibil de stabilit, împărţirea se face în părţi ega­le (art. 544, alin. (2) CC).

În cazul în care unul dintre codebitorii solidari este insolvabil, partea acestuia va fi suportată în părţi egale de ceilalţi debitori, inclusiv de cel faţă de care creditorul a renunţat la solidaritate, dacă legea sau contractul nu prevede altfel (art. 546 CC).

3. OBIECTUL EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

În literatura de specialitate, prin obiectul executării obligaţiei, se înţelege "prestaţia pe care debitorul o datorează creditorului" sau altfel spus "bunul, lucrarea sau serviciul pe care debitorul, în temeiul obligaţiei, este obligat să-l transmită, execute sau presteze creditorului".

Pentru ca prestaţia să fie considerată corespunzătoare, debitorul este obli­gat să plătească creditorului exact ceea ce datorează. Din punct de vedere legal, această regulă este consacrată în art. 588 CC, din prevederile căruia rezultă că creditorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă prestaţia propusă are o valoare mai mare. Nimic nu se opune însă ca respectivul creditor să accepte o altă prestaţie decât cea datorată, dar, în acest caz, obligaţia nu se mai stinge prin plată, ci printr-un alt mod de stingere care se numeşte dare în plată.

În cazul în care obiectul obligaţiei este prestaţia de a da un bun cert, debitorul se liberează prin predarea lui în starea în care se află la momentul plăţii. El nu va răspunde de pieirea totală sau parţială a bunului, dacă aceasta se datorează cazului fortuit sau forţei majore. Totuşi, debitorul va răspunde de pieirea sau deteriorarea bunului după punerea sa în întârziere, cu excepţia cazului în care va dovedi că bunul ar fi pierit şi la creditor.

Atunci când obiectul obligaţiei de a da constă dintr-o cantitate de bunuri generice, debitorul nu poate fi liberat de predare prin pieirea sau stricăciunea lor, chiar dacă neexecutarea obligaţiei nu se datorează vinovăţiei sale (art. 590 CC), deoarece bunurile generice din punct de vedere juridic nu pot să piară (genera non pereunt). El va trebui să le înlocuiască, pe cât este posibil, cu alte bunuri de acelaşi gen, iar dacă înlocuirea nu este posibilă, atunci el va răspunde faţă de creditor prin plata daunelor-interese. Calitatea prestaţiei supuse executării se determină, de regulă, prin convenţia părţilor, iar atunci când aceasta nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute pres­taţia de cel puţin o calitate medie (art. 589 CC)

Specificul executării fiecărei prestaţii depinde în totalitate de specificul obligaţiei ce urmează a fi executată. Cel mai des obligaţia are ca obiect o singură prestaţie, însă, uneori, ea poate avea ca obiect mai multe prestaţii, dintre care urmează să fie executate una sau câteva din ele. In această ordine de idei, doctrina şi legislaţia distinge aşa-zisele obligaţii cu pluralitate de obiecte, care apar sub forma obligaţiilor alternative şi facultative.

Obligaţiile alternative, potrivit art. 550 CC, sunt acele obligaţii care au ca obiect două sau mai multe prestaţii principale, dintre care executarea uneia eliberează integral debitorul. De exemplu, debitorul se obligă să predea cre­ditorului fie 100 kg de grâu, fie 100 kg de porumb. Debitorul va fi liberat de obligaţie când va preda unul dintre cele două lucruri la care s-a obligat.

Alegerea prestaţiei ce urmează să fie executată, conform art. 551, alin. (1) CC, aparţine debitorului, dacă nu a fost expres atribuită creditorului. În acest caz, se face o aplicare a regulii din materia interpretării contractelor, potrivit căreia, când există îndoială, convenţia se interpretează în favoarea debitorului. Alegerea se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte sau prin executarea propriu-zisă a prestaţiei (art. 551, alin. (3) CC).

În cazul în care debitorul are dreptul de alegere a prestaţiei, el poate exe­cuta pe oricare dintre ele, dar în întregime. El nu poate sili pe creditor să pri­mească o plată parţială, adică o parte dintr-o prestaţie şi o parte din cealaltă (art. 552 CC).

În privinţa creditorului, obligaţia alternativă îndeplineşte, printre altele, şi o funcţie de garanţie a plăţii, deoarece are posibilitatea să obţină plata chiar şi atunci când executarea uneia din prestaţii a devenit imposibilă datorită forţei majore, cazului fortuit, culpei debitorului sau scoaterii din circuitul civil. În asemenea cazuri, cealaltă prestaţie continuă să fie datorată, deoarece ea a con­stituit dintr-un început obiectul obligaţiei, iar obligaţia respectivă, din obliga­ţie alternativă, a devenit o obligaţie simplă.

În ipoteza în care alegerea prestaţiei aparţine debitorului, şi una din pres­taţii nu poate fi executată, debitorul este obligat să execute prestaţia rămasă

(art. 553, alin. (1) CC.). Dacă executarea ambelor prestaţii a devenit imposibilă din culpa debitorului, acesta este ţinut săl despăgubească creditorul până la concurenţa valorii prestaţiei care a rămas ultima (art. 553, alin. (2) CC).

(

Când alegerea prestaţiei aparţine creditorului, şi una dintre prestaţii a devenit imposibilă, independent de vinovăţia debitorului, creditorul este ţinut să accepte executarea prestaţiei rămase (art. 554, alin. (1) CC). Dacă însă prestaţia a devenit imposibilă din culpa debitorului, creditorul are dreptul să ceară fie executarea prestaţiei rămase, fie repararea prejudiciului adus prin neexecutarea prestaţiei a cărei executare a devenit imposibilă (art. 554, alin. (2) CC). Dacă executarea ambelor prestaţii devine imposibilă din culpa debitorului, creditorul poate cere repararea prejudiciului adus prin neexecutarea uneia sau alteia dintre prestaţii (art. 554, alin. (3) CC). În fine, dacă ambele prestaţii devin imposibile fără culpa debitorului, obligaţia se stinge (art. 663 CC).

Obligaţiile facultative, potrivit art. 555 CC, sunt acele obligaţii care au ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor poate fi eliberat prin executarea unei alte prestaţii. De pildă, debitorul se obligă să predea un automobil, aceasta fiind obligaţia lui unică, dar prin contract i se dă dreptul să se libereze şi prin darea unei sume de bani. Există deci o singură prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar o pluralitate de obiecte în ce priveşte posibilitatea de a plăti. Din împrejurarea că obligaţia facultativă are un singur obiect rezultă con cluzia că creditorul unei obligaţii facultative nu poate cere decât executarea prestaţiei principale, care de fapt constituie obiectul obligaţiei, cealaltă alcatuind doar o posibilitate a debitorului de a se elibera de datorie, care diferă de obligaţia alternativă, în care creditorul poate să ceară ambele lucruri, unii.nul ca debitorul să aleagă pe care dintre acestea îl va preda.

Dacă obiectul obligaţiei piere prin caz fortuit sau este scos din circuitul civil, debitorul este liberat, deoarece el era ţinut numai la această prestaţie, care (singură) constituie obiectul obligaţiei. Spre deosebire de obligaţia alternativa, unde pieirea unuia dintre lucruri are drept efect doar restrângerea posibilităţii de alegere, debitorul este dator să dea celălalt lucru, care constituie de asemenea obiect al obligaţiei.

Între obligaţia facultativă şi cea alternativă există următoarele deosebiri:

a) în cazul obligaţiei alternative, creditorul poate cere în justiţie oarecare din lucrurile datorate, iar în cazul obligaţiei facultative poate cere numai executarea obligaţiei principale, deoarece aceasta are o singură prestaţie, cealaltă fiind doar o facultate;

b) în cazul obligaţiei alternative, pieirea fortuită a unuia dintre lucruri împiedică posibilitatea de opţiune, iar în cazul obligaţiei facultative, pieirea fortuită a lucrului duce la stingerea acesteia;

c) dacă la obligaţia alternativă prestaţia executată determină natura obligaţiei, la obligaţia facultativă, caracterul obligaţiei este cert de la început, fiind determinat de prestaţia care constituie singurul obiect al obligaţiei;

d) dacă obiectul obligaţiei alternative este ilicit sau imposibil, obligaţia nu este nulă, ea fiind restrânsă la celălalt obiect pe care creditorul poate să-1 ceară, iar dacă obiectul obligaţiei facultative este ilicit sau imoral, atunci obligaţia este nulă şi creditorul nu poate să ceară executarea;

e) natura mobiliară sau imobiliară a obligaţiei alternative rămâne ne­determinată până la alegere, în timp ce la obligaţia facultativă ea este determinată imediat ce obligaţia s-a format şi este mobiliară sau imo­biliară, după cum lucrul este mobil sau imobil.

În afară de obligaţiile alternative şi facultative, literatura de specialitate a sesizat existenţa celei de-a treia categorii de obligaţii cu pluralitate de obiecte, şi anume a obligaţiilor conjuncte. Se numesc conjuncte obligaţiile ce se par­ticularizează prin faptul că debitorul datorează cumulativ aceluiaşi creditor, prin efectul aceluiaşi raport juridic, două sau mai multe prestaţii distincte pe care trebuie să le execute deopotrivă, în totalitatea lor. Spre exemplu, prin efectul contractului de servicii hoteliere se nasc trei obligaţii distincte în sarci­na hotelierului, pe care acesta trebuie să le îndeplinească concomitent: el tre­buie să asigure clientului folosinţa unui spaţiu locativ, să presteze în beneficiul lui anumite servicii pe timpul şederii în hotel şi să asigure securitatea bagajelor sale. Debitorul obligaţiei conjuncte este liberat numai dacă execută integral fiecare dintre prestaţiile aferente acestora. Executarea uneia dintre obligaţii nu produce ca efect stingerea tuturor obligaţiilor.

LOCUL EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

În literatura de specialitate, locul executării obligaţiei este definit ca "punctul teritorial unde trebuie să aibă loc acţiunea prevăzută de conţinutul obligaţiei" sau altfel spus "locul unde debitorul este obligat să presteze executarea, iar creditorul să recepţioneze obiectul obligaţiei".

De cele mai multe ori, locul executării este determinat prin acordul comun al părţilor exprimat în contract, caz în care "debitorul nu poate sili creditorul a primi, nici creditorul de a plăti, în alt loc"

Uneori, locul executării rezultă din natura obligaţiei, cum ar fi de exemplu în cazul obligaţiilor născute în baza procurării unui bilet la teatru etc.

Dacă legea nu priveşte locul executării ca pe o condiţie esenţială pentru naşterea şi existenţa obligaţiei şi, respectiv, acesta nu este specificat şi nici nu rezultă din natura obligaţiei, atunci locul de executare a obligaţiilor se va de termina în conformitate cu regulile prevăzute în art. 573 CC. Potrivit prevederilor alineatului 1, lit. a), ale acestui articol, obligaţiile pecuniare, adică cele care ­au ca obiect transmiterea unei sume de bani (cum ar fi achitarea preţului de către cumpărător sau restituirea unui împrumut bănesc de către împrumutat), se vor executa la domiciliul creditorului, iar dacă creditorul este o persoana juridică la sediul ei, din momentul naşterii obligaţiei. Când obligaţia are ca obiect un bun individual determinat şi părţile nu au stabilit locul plăţii, aceasta se va face, conform art. 573, alin. (1), lit. b) CC, la locul unde se găsea obiectul în momentul încheierii contractului. Toate celelalte obligaţii se vor executa, de regulă, la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de obligaţie, cum ar fi, de exemplu, locul de depozitare sau de fabricare a bunului ori locul de prestare a serviciului. În lipsa acestuia, obligaţia se va executa la domiciliul sau sediul debitorului.

În literatura de specialitate s-a remarcat că, în cazul în care plata se face la domiciliul sau sediul debitorului, plata se numeşte cherabilă, iar dacă se efectuează la domiciliul sau la sediul creditorului, atunci se spune că plata este portabilă.

În cazul în care până la data executării obligaţiei debitorul sau creditorul şi-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate şi a înştiinţat despre aceasta pe cealaltă parte, atunci, în conformitate cu art. 574 CC, obligaţia se va executa la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate. În acest caz, partea care şi-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate va suporta toate chel­tuielile ocazionate de executarea obligaţiei la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate, cum ar fi, de exemplu, cheltuielile de transport, taxe vamale, prime de asigurare etc. Asemenea cheltuieli vor fi suportate doar în măsura în care depăşesc cheltuielile legate de executarea obligaţiei la vechiul domiciliu, sediu sau loc de executare. Pe cale de consecinţă, neînştiinţarea celeilalte părţi des­pre schimbarea domiciliului, sediului sau locului de activitate decade partea din dreptul de a pretinde executarea obligaţiei la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate. În acest caz, plata efectuată la vechiul domiciliu va fi considerată ca o executare corespunzătoare a obligaţiei.

5. TERMENUL EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afectează executarea sau stingerea unei obligaţii. În marea majoritate a cazurilor, terme­nul este fixat de părţi în contract, el fiind determinat de o dată calendaristică la care debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia faţă de creditor (să plătească o sumă de bani, să predea o lucrare efectuată, să predea un lucru, să remită posesia unui obiect etc.) sau rezultă din natura contractului, adică din circum­stanţele care determină data la care creditorul va primi prestaţia datorată de către debitor (de exemplu, în cazul încheierii unui contract privitor la vânzarea roadei viitoare, fără indicarea termenului, se subînţelege că livrarea acesteia va avea loc la coacerea ei).

Dacă termenul de executare nu este determinat şi nici nu rezultă din natu­ra acesteia, atunci obligaţia este susceptibilă de executare imediată. Aceasta înseamnă că debitorul este în drept de a-şi executa obligaţia în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la contract, iar creditorul este obligat să primească executarea propusă de către debitor. La rândul lui, creditorul este îndreptăţit de a cere executarea obligaţiei în orice moment de la data naşterii raportului juridic obligaţional, iar debitorul este obligat de a o executa în termen de 7 zile din momentul cererii creditorului, dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei.

În genere, termenul de executare, după cum sa remarcat în literatura de specialitate, poate fi stipulat in favoarea uneia sau alteia dintre părţi ori în favoarea ambelor.

Regula generală, acceptată în unanimitate de doctrină şi consacrată expres de legislaţie (art. 575, alin. (2) CC), stabileşte beneficiul termenului în favoarea debitorului. Aceasta înseamnă că creditorul nu poate cere executarea obligaţiei decât la împlinirea termenului stabilit, iar debitorul este în drept de a executa obligaţia chiar şi înainte de expirarea acestuia. Această prezumţie îşi are suportul pe regula generală de interpretare, potrivit căreia, în caz de îndoială, convenţia se interpretează în favoarea părţii care se obligă.

Prin derogare de la această regulă, termenul de executare poate fi stipu­lat in favoarea creditorului, în cazul în care acesta are motive temeinice de a refuza executarea. Astfel de motive pot să rezulte din înţelegerea părţilor prin care creditorului i se acordă dreptul de a cere executarea obligaţiei înainte de termen sau din prevederile legii ori din natura obligaţiei. Un exemplu de acest gen este contractul de depozit, care acordă deponentului (creditorului) dreptul de a-şi ridica oricând bunul depozitat, chiar şi atunci când contractul prevede un termen de depozitare (art. 1096, alin. (1)).

Uneori, termenul se stipulează în favoarea ambelor părţi, adică atât a debitorului, cât şi a creditorului. O stipulaţie de acest gen se inserează în contractul de împrumut, căci aici debitorul are interes să plătească numai la scadenţă, neavând pentru moment suma necesară efectuării plăţii, iar creditorul are interes să nu primească plata cu anticipaţie, pentru a nu pierde din dobânda la care este îndreptăţit.

Chestiunea de a şti în interesul cui este stipulat termenul prezintă importanţă din punctul de vedere al renunţării la termen, deoarece o atare renunţare poate fi valabil făcută numai de către persoana în favoarea căreia s-a stipulat termenul, iar în ipoteza în care este prevăzut în folosul ambelor părţi, nu se poate renunţa la beneficiul său decât prin acordul ambelor părţi. Renunţarea la termen produce efecte întocmai ca şi împlinirea lui, în sensul că obligaţia devine imediat exigibilă. Pe lângă renunţare, debitorul poate fi decăzut din beneficiul termenului înainte de expirarea acestuia. În asemenea situaţii, creditorul poate urmări imediat executarea obligaţiei. Prin urmare, alături de expirarea termenului şi de renunţare, decăderea sau pierderea beneficiului termenului atrage exigibilitatea obligaţiei. Decăderea, spre deosebire de renunţare nu este voluntară, ci contrară voinţei debitorului. Ea se produce în cazul în care există unul din următoarele temeiuri:

Дата добавления: 2015-10-30