Tema 7. GARANŢIILE EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR 5 страница

Art. 632 CC prevede că, în cazul în care executarea prestaţiei nu s-a făcut, arvuna se restituie. Deşi legea nu conţine prevederi exprese în acest sens, o ase­menea restituire poate avea loc doar atunci când neexecutarea prestaţiei a avut loc în virtutea unei înţelegeri între părţi, prin care părţile renunţă expres la executare sau în cazul imposibilităţii fortuite de executare. Această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 633, alin. (1), enunţate mai sus, care prevăd efectele neexecutării culpabile a obligaţiei principale de către părţi. Lipsa vinovăţiei părţilor pentru neexecutarea contractului şi stingerea obligaţiei principale fac lipsită de sens existenţa garanţiei, în general, şi a arvunei, în particular. Reţine­rea arvunei în folosul părţii care a primit-o ar aduce în acest caz la îmbogăţirea ei fără justă cauză.

6. RETENŢIA

Dreptul de retenţie este acel drept care conferă celui care deţine un bun pe care trebuie să-l remită sau să-l restituie (debitorului, retentorului) posibilitatea de a reţine acest bun, în cazul prevăzut de lege, atâta timp cât creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat (art. 637 CC).

Legislaţia prevede aplicaţii ale dreptului de retenţie în diferite materii, în special:

-în materia contractului de vânzare-cumpărare, art. 780, alin. (4) CC prevede că, în cazul în care bunul vândut trebuie conservat, partea obligată să ia măsuri de conservare a bunului are drept de retenţie asupra lui până când i se va plăti o recompensă pentru păstrare;

- în materia contractului de antrepriză, antreprenorul are drept de retenţie şi de gaj asupra bunului mobil produs sau îmbunătăţit de el, dacă, în cursul producerii sau al îmbunătăţirii, bunul a ajuns în posesiunea lui;

- în materia contractului de transport, potrivit art. 1006 CC, cărăuşul are drept de retenţie asupra încărcăturii atâta timp cât poate dispune de încărcătură pentru toate costurile care decurg din contractul de transport;

- în materia contractului de mandat, legea dispune că mandatarul are dreptul să reţină din sumele pe care trebuie să le remită mandantului ceea ce mandantul îi datorează pentru executarea mandatului; de asemenea, el are dreptul să reţină din sumele încredinţate pentru executarea mandatului ceea ce i se cuvine (art. 1033, alin. (4) CC);

- în materia contractului de comision, legea prevede că, în scopul garantării creanţelor ce izvorăsc din contractul dat, comisionarul este în drept să reţină bunurile care trebuie să le predea comitentului sau persoanelor indicate de acesta (art. 1066 CC);

- în materia contractului de depozit, potrivit art. 1103 CC, depozitarul are dreptul să reţină bunul depozitat peste termenul prevăzut în contract până la momentul retribuirii sale şi compensarea cheltuielilor de păstrare.

În cazurile când dreptul de retenţie este prevăzut expres de lege în favoarea unui creditor care este în acelaşi timp debitorul obligaţiei de restituire sau remitere a bunului, el operează ex lege (de drept). Problema se pune de a şti dacă dreptul de retenţie se poate naşte şi în alte situaţii, care nu sunt prevăzute de lege. În literatura de specialitate română s-a apreciat că dreptul de retenţie poate apărea şi pe cale convenţională, iar în jurisprudenţa română s-a statuat că: "Dreptul de retenţie nu este o simplă favoare pe care instanţele să o acorde de la caz la caz, prin apreciere. Dimpotrivă, el este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu bunuri supuse restituirii. La cererea părţii interesate, instanţele constată acest drept şi îl recunosc, în fapt, ca o garanţie a realizării prin plată a acelor creanţe. Prin urmare, de vreme ce s-a stabilit existenţa unei creanţe substanţiale în legătură cu imobilul în litigiu, dreptul de retenţie trebuie constatat la cerere..."

In ceea ce priveşte creanţa retentorului, ea constă, de obicei, în sumele chel­tuite pentru păstrarea, întreţinerea, îmbunătăţirile aduse bunului, precum şi eventualele prejudicii cauzate de bunul în cauză. În doctrină s-a precizat că, pen­tru naşterea dreptului de retenţie, trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:

acreanţa retentorului să fie certă, lichidă şi exigibilă;

a) dreptul de retenţie să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi actual al bunului respectiv;

b) între bun şi creanţă să existe o conexiune. În ceea ce priveşte această conexiune, s-a estimat că există drept de retenţie nu numai atunci când creanţa s-a născut în legătură cu bunul, ci şi atunci când deţi­nerea bunului de către retentor şi creanţă izvorăsc din acelaşi raport juridic, cum ar fi reţinerea de către mandatar a bunurilor primite pentru mandant, până i se restituie cheltuielile făcute cu executarea mandatului;

c) bunul respectiv este corporal, mobil sau imobil, aflat în stăpânirea retentorului.

În acest sens, legea noastră dispune că prin retenţie se poate garanta de asemenea o creanţă care, deşi nu este legată direct de bunul deţinut, se bazează pe o obligaţie ale cărei părţi sunt comercianţii (art. 637, alin. (2) CC).

Legea prevede cazurile în care dreptul de retenţie nu poate fi exercitat, şi anume: dacă posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzi­vă ori ilegală; dacă bunul este insesizabil; precum şi dacă posesorul este de rea-credinţă (art. 638 CC).

Natura juridică a dreptului de retenţie a suscitat discuţii controversate în literatura de specialitate din ţările în care această instituţie este consacrată de lege. Astfel, unii autori au considerat că dreptul de retenţie constituie o expresie a excepţiei de neexecutare. Alţii au relevat distincţiile între aceste in­stituţii: dreptul de retenţie are caracter absolut, fiind opozabil tuturor, în timp ce excepţia de neexecutare are caracter relativ, izvorând dintr-un contract sinalagmatic. În doctrină, de asemenea, s-au indicat asemănările şi deosebirile între dreptul de retenţie şi gaj.

Mulţi autori consilieră că dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect. Este real pentru că este opozabil nu numai cocontractantului, ci şi faţă de unele terţe persoane, externe raportului juridic care l-au generat. In acest context, legea noastră prevede că dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate (art. 639, alin. (1) CC). Mai mult ca atât, în unele cazuri, retentorului ii este recunoscut dreptul de urmărire a bunului. Astfel, potrivit art. 639, alin. (3) CC, retentorul poate revendica bunul dacă a fost deposedat de el contrar voinţei.

Dreptul de retenţie este însă un drept real imperfect, întrucât conferă re tentorului numai o detenţie materială, astfel încât el nu dobândeşte în proprietate fructele bunului, acestea fiind imputate asupra creanţei lui. El funcţionează atâta timp cât bunul se află la retentor; în cazul în care bunul ajunge în posesiunea creditorului sau titularului dreptului, dreptul de retenţie se stinge (art. 641 CC).

Дата добавления: 2015-10-30