Modurile generale de sesizare

Actul de sesizare a organului de urmărire penală despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni, constituie drept temei de pornire a urmăririi penale.

Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:

- plîngere;

- denunţ;

- autodenunţ;

- autosesizare (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală).

1.1 Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.

Plîngerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire penală, care nu poate fi confundată cu plîngerea prealabilă, care este un mod special de sesizare.

Referitor la conţinutul său, prevede că plîngerea trebuie să cuprindă:

- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;

- descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii;

- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;

- indicarea mijloacelor de probă.

Din punct de vedere formal, plîngerea poate fi înaintată:

- în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar şi de persoana oficială a organului de urmărire penală;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de persoana care declară plîngerea şi de persoana oficială a organului de urmărire penală;

1.2 Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Comparativ cu plîngerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de urmărire penală săvîrşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca cel care face denunţul să fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată.

Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea infracţiunilor, prin atragerea acestora la sesizarea organelor de urmărire penală despre infracţiunile de a căror săvîrşire au luat cunoştinţă şi despre cei care le-au comis.

Referitor la conţinutul denunţului, legea procesual penală prevede că acesta trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plîngerea.

În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, prevede că denunţul poate fi făcut:

- în scris, ca şi în cazul plîngerii, fiind necesară semnătura denunţătorului. Denunţul nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către reprezentantul organului de urmărire penală;

Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau după caz în conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă, acest fapt este confirmat prin semnătura persoanei care a făcut denunţul.

1.1. Autodenunţul

Autodenunţarea este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni, în cazul în care organele de urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.(art.262 alin.1 pct.3 şi art.264 alin.1 C.pr.pen.)

În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi constituie cazuri excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele sale şi se sustrag de la răspundere penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală trebuie să se atîrne foarte atent şi într-un mod critic. Circumstanţele care îl pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvîrşirea infracţiunii nu întotdeauna sunt de bună credinţă. În cele mai dese cazuri, făptuitorii încearcă să ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite motive, cum ar fi de exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de el; încearcă să îngrădească o altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a fost complice cu el, din diferite motive (interes material, existenţa unor promisiuni sau a unor sentimente afective faţă de persoana dată, etc.)

În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să-i explice persoanei care se autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se autoîncrimina, precum şi în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii, despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în procesul-verbal de autodenunţare. (art.264 alin.3 C.pr.pen.)

Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.

Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivul infracţiunii şi motivul autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare nu trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări ce sunt contradictorii cu autodenunţul prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fi că sesizarea este calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit

1.2. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorul organului de urmărire penală. Autosesizarea

Organele de urmărire penală (menţionate în art.253 C.pr.pen.) pot lua la cunoştinţă despre săvîrşirea unor infracţiuni şi pe alte căi decît plîngerea, denunţul sau autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate fi denumită şi sesizare din oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de lucrătorul organului de urmărire penală poate avea loc în cadrul desfăşurării actelor de verificare cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii.

Organele de urmărire penală se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care participă la diferite activităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale planificate, controale economice, menţinerea ordinii publice, controlul traficului rutier, etc.

În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală, acesta întocmeşte un raport pe numele conducătorului organului de urmărire penală (comisarului) în care expune circumstanţele depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii, după care se întocmeşte un proces-verbal cu privire la constatarea infracţiunii, cu respectarea dispoziţiilor art.262 alin.1 p.4 şi alin.3 C.pr.pen.

2. Plîngerea prealabilă - mod special de sesizare

Ca act de sesizare, plîngerea prealabilă a victimei se deosebeşte de celelalte acte de sesizare obişnuite, prin conţinutul ei necesar şi indispensabil. Plîngerea prealabilă este o condiţie de tragere la răspundere penală în cazul infracţiunilor, pentru care urmărirea penală se porneşte numai în baza plîngerii prealabile a victimei. Lipsa plîngerii prealabile înlătură răspunderea penală, iar pe plan procesual este o circumstanţă care exclude urmărirea penală.(art.275 alin.1 p.6 C.pr.pen.)

Legea prevede că pornirea urmăririi penale are loc numai în baza plîngerii victimei, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plîngere, art.152 alin.1, art.153, art.157 alin1, art.161, art.170, art.177, art.179 alin.1 şi 2, art.193, art.194, art.197 alin.1, art.198 alin.1, art.200, art.202, art.203, art.204 alin.1, art.274 Cod Penal, precum al furtului avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta.

La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, în cazurile menţionate mai sus, urmărirea penală încetează.

Caracterul necesar şi indispensabil al plîngerii prealabile a victimei se conturează în următoarele trăsături specifice cum ar fi:

- titularul dreptului de a face plîngerea prealabilă este persoana vătămată sau victima;

- plîngerea prealabilă poate fi depusă şi prin mandatar sau reprezentant legal sau procurorul din oficiu poate depune plîngerea, atunci cînd victima din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitată nu este în stare să-şi apere drepturile sale;

- dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fiecare din aceste persoane au dreptul de a face şi depune plîngere prealabilă, această plîngere produce efecte şi asupra celorlalte victime ale infracţiunii care nu au introdus plîngerea;

- dacă la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi în plîngerea prealabilă figurează numai unul din ei, urmărirea penală îşi va extinde acţiunea sa procesuală şi asupra tuturor participanţilor la infracţiune.

În cazul infracţiunilor flagrante, cînd infracţiunea face parte din cele care este necesară plîngerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă victima şi o întreabă dacădoreşte să depună plîngerea prealabilă în vederea pornirii urmăririi penale împotriva făptuitorului.

Plîngerea prealabilă va avea acelaşi conţinut ca şi plîngerea obişnuită.

3. Verificarea competenţei

Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262 C.pr.pen. este obligat să-şi verifice competenţa.

Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului competent.

Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil. Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de procurorul ierarhic superior.

Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea penală trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală această urmărire să fie efectuată de un alt organ similar.

În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul ierarhic superior.

În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un organ de urmărire penală.

Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către orice organ de urmărire penală, indiferent de competenţă.

4. Efectuarea actelor de constatare (premergătoare)

În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte de constatare. Conform art. 6 alin. 1 pct.1¹ din Codul de procedură penală actul de constatare reprezintă documentul prin care organul de constatare consemnează orice acţiune premergătoare urmăririi penale în vederea stabilirii şi confirmării bănuielilor rezonabile că a fost săvîrşită o infracţiune.

Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie numai să verifice aceste informaţii spre a se putea desprinde concluziile corespunzătoare în legătură cu începerea urmăririi penale.

Scopul lor este de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea infracţiunii şi de a preîntîmpina începerea urmăririi penale în mod nejustificat.

Acordarea unor posibilităţi mai largi organelor de urmărire penală în ceia ce priveşte efectuarea actelor de constatare (premergătoare) urmăririi penale, ar constitui o garanţie în plus ca începerea urmăririi penale nu s-ar face decît în situaţii deplin justificate.

În faza premergătoare începerii urmăririi penale pot fi realizate, uneori, chiar sarcini legate de probaţiunea ce urmează să se administreze într-o cauză penală.

Organul de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale, poate efectua cercetarea la faţa locului, (art. 118 C.pr.pen.) şi percheziţia corporală sau ridicarea, (art.130 C.pr.pen.) ca acţiuni de urmărire penală.

De asemenea, organele de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale pot efectua următoarele acte de constatare:

- primirea explicaţiilor de la cetăţeni;

- culegerea de date sau informaţii legate de existenţa sau inexistenţa infracţiunii;

- efectuarea unor verificări, controale, razii, etc.

Avînd în vedere faptul că aceste activităţi se desfăşoară înainte de începerea urmăririi penale, se poate de menţionat, că în cazul efectuării actelor premergătoare nu pot fi dispuse aplicarea măsurilor preventive sau asigurătorii, deoarece potrivit legii acestea pot fi aplicate numai faţă de bănuit, învinuit, inculpat, ceea ce presupune ca urmărirea penală să fi începută.

Informaţiile acumulate cu ocazia efectuării actelor premergătoare sunt de natură să ajute la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Putem menţiona, că actele premergătoare au rolul de a ajuta organe de urmărire penală în stabilirea adevărului cu privire la unele fapte şi persoane în etapa premergătoare începerii urmăririi penale.

Efectuarea actelor premergătoare este o activitate facultativă, ele fiind utilizate numai în măsura în care organele de urmărire penală în urma sesizării, nu dispun de date suficiente pentru începerea urmăririi penale.

În literatura juridică se apreciază că actele premergătoare sunt acele activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală pentru culegerea de date, cu privire la pregătirea sau săvîrşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea începerii sau neînceperii urmăririi penale.

Conform art. 273 C.pr.pen. organele de constatare sunt următoarele:

· poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor organe de constatare;

· Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

· Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

· Serviciul de Informaţii şi Securitate - pentru infracţiuni ale căror prevenire şi contracarare îi sînt atribuite prin lege;

· comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare - pentru infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum şi de persoanele supuse serviciului militar în timpul cantonamentelor; pentru infracţiuni săvîrşite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor Armate ale Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvîrşite la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii, instituţiei;

· şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de detenţie, în timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de specialitate - în cazurile referitoare la persoane cărora le sînt aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical;

· comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe acestea în timp ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor;

· instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie - pentru infracţiuni de audienţă.

Organele menţionate sunt obligate la luarea de declaraţii de la martori oculari la săvîrşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre circumstanţele concrete ale săvîrşirii acesteia.

Actele de constatare împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau, în termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi Serviciului Vamal - organelor de urmărire penală corespunzătoare constituite conform legii în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare - procurorului, pentru începerea urmăririi penale.

Tot odată aceste organe au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la ele declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care nu suferă amînare, cu întocmirea proceselor-verbale în care se vor consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.

Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de probă.

Actele care se întocmesc

1. Plîngerea scrisă

Este înştiinţarea făcută în scris de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune. Plîngerea scrisă trebuie semnată de cel ce o face.

Este indicat ca ştampila de intrare să se aplice în partea stîngă sus.

2. Procesul verbal de consemnare a plîngerii orale

Se întocmeşte de către organul de urmărire penală care a fost sesizat în formă orală despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Procesul-verbal de consemnare a plîngerii orale cuprinde aceleaşi date ca şi plîngerea scrisă şi este semnat atît de organul care-l întocmeşte, cît şi de persoana care a sesizat.

3. Denunţul scris

În ambele sale forme – scris sau oral, trebuie să cuprindă aceleaşi date, să îmbrace aceeaşi formă ca şi plîngerea şi să fie semnat de denunţător.

4. Proces verbal de consemnare a denunţului oral

Se întocmeşte de organul de urmărire penală, este semnat de persoana care a denunţat şi de organul care l-a întocmit.

5. Autodenunţul

Este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni. În acest caz în organele de urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.

6. Proces verbal de autodenunţare

Atunci cînd autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.

---

Дата добавления: 2015-10-30