Un bĂrbat оŞi aminteŞte

Era un luptător, acest Champ McCoy. Fără mănuşi, lovind sub centură, muşcвnd, repezindu-se spre tine ca o avalanşă, cu hoitul lui de huidumă.

Un bărbat plin de vigoare şi care parcă trosnea şi buşea orice-ar fi făcut sau spus; şi cu toate astea, avea un zвmbet să-i farmece pe оngeri, cвnd vroia. Sta acolo, оn haina de lucru – pantaloni vвrвţi оn cizme, cămaşă ecosez şi o haină mototolită de catifea, un sombrero atвt de murdar şi uzat că nici un cal care se respectă n-ar mвnca ovăz din el – sta cu mвinile оnţepenite оn fundul buzunarelor, zвmbind vesel ca un foc de tabără.

— Brandon, e o plăcere pentru ochii ăştia să te vadă, zise el.

— Sigur că da. Eşti la fel de fericit să mă vezi ca atunci cвnd găseşti un cactus оn buzunar.

— Of! oftă adвnc McCoy. După Colorado şi Wyoming şi toate celelalte locuri, credeam că va fi o bucurie pentru tine să mă auzi strigвndu-te. Doar suntem specialişti. Buni. Cei mai buni. Chiar eşti aşa de dur оncвt să nu recunoşti că am un locşor оn inima ta, aşa cum ai şi tu оn a mea?

Brandon оşi aduse calul mai aproape, atвt de aproape оncвt оl lovi cu chişiţa de prima treaptă ce ducea la cвrciumă. Bălţata оntoarse capul şi-l privi cu blвndeţe. Abia acum văzu Brandon firma de deasupra capului lui McCoy. Cвrciuma se numea „Capul de Porc”. Cizmele dansatorilor scuturau podeaua dar peste toate zgomotele se auzea crupierul ruletei: „Impar şi negru. Impar şi negru. Puneţi miza”.

Brandon ajunsese destul de aproape ca să simtă mirosul de whisky răspвndit de McCoy şi să-i vadă reţeaua de vinişoare roşii de pe faţă. Simţea nevoia să rвdă, dar se stăpвni. Оşi puse un picior pe marginea şeii şi spuse.

— Treci la subiect, McCoy. Ce te roade? Ce te-a adus aici?

— Ei, venisem să adun bucăţelele, spuse McCoy, оncă zвmbind.

— Ai venit niţel cam devreme, stimabile. Cвteva săptămвni prea devreme.

— Am timp destul. Şi-o să mă distrez văzвnd cum o ia оn barbă Mountain Telegraph.

— Ai aşteptat al naibii de mult pentru un spectacol ca ăsta, Champ.

— Se mai schimbă lucrurile, prietene, оi răspunse McCoy. Şi să ştii că banii fac puterea оntr-un război.

Se leagănă pe vвrfuri şi se apleacă оnainte. Avea o faţă de heruvim brutal. Continuă:

— Umblă vorba că Sam Whitcomb a făcut nişte afaceri proaste şi a ajuns cu spatele la zid. N-ai auzit? O să dai chix cu contractul ăsta şi Consolidated o să preia toate lucrările pentru linii telegrafice оn Montana. O zi fericită, Brandon. Tu şi cu mine o să fim atunci de aceeaşi parte a baricadei.

— Cum adică?

— Păi, o să-ţi ofer o slujbă, оi spuse McCoy. Să fii mвna mea dreaptă. Aş avea nevoie de un om ca tine, Brandon şi voi fi оncвntat să te am.

Оn primul moment, gвndul dureros al lui Brandon a fost că ceea ce-i spusese McCoy era cea mai mare insultă, ca o palmă peste gură sau un pahar de whisky aruncat оn ochi. Şi totuşi nu putea fi sigur. Оl cunoştea pe McCoy din toate colţurile de lume uitate de Dumnezeu оn care Mountain Telegraph luptase cu Consolidated; оşi putea aminti bătăliile de pвnă acuma şi оntotdeauna se ajunsese la оncleştări оntre el şi McCoy. Lupte оn care contractele pentru, stвlpi, pentru оnchirierea celor mai bune vagoane de transport sau pentru angajarea celor mai bune echipe fuseseră armele folosite. Nu se gвndise la McCoy altfel decвt ca fiind duşmanul, pentru că nici un om, оn afara lui sau a lui Whitcomb, nu era cineva, o persoană cвt de cвt pentru Holt Brandon. Cel puţin de foarte mulţi ani.

Se uită din nou la McCoy şi se оntrebă dacă era vreun strop de sinceritate оn hoitul ăsta mare; se оntreba, totodată, dacă nu cumva omul cu care te luptai оţi devenea оntotdeauna – оn cele din urmă – prieten, pentru că lupta e ceva ce se оmparte оntre adversari făcвndu-i astfel asemănători.

Şi cu toate astea, nu putea fi atвt de simplu, dacă te gвndeai la tot ceea ce fusese şi la ce mai urma. Оntotdeauna Brandon fusese convins că. оntr-o bună zi, lupta dintre el şi McCoy va оnceta să mai fie ceva abstract şi că vor sfвrşi prin a da piept unul cu altul, cu adevărat. Era scris să fie aşa. Era o zi pe care zeii o hotărвseră. Era o lupta care trebuia să aibă loc.

— O slujbă, spuse Brandon оncet. Deci оmi vei oferi o slujbă.

— Ai face şi tu la fel pentru mine, dacă s-ar inversa lucrurile, zise McCoy. Nu-i aşa? Hai оnăuntru să bem un pahar pe chestia asta.

Un om rвse atunci; şi o dată cu rвsul, Holt Brandon deveni conştient de prezenţa aceluia. Oamenii intraseră şi ieşiseră din cвrciumă, dar Brandon nu le dăduse cu adevărat atenţie. Ăsta оnsă venise din cвrciumă şi se proptise lвngă umărul lui McCoy, arătвnd ca un pitic pe lвngă acesta, pentru că era mic de stat şi subţirel. Cu toată subţirimea lui, Brandon оşi dădu seama că era numai fibră. Faţa оi era frumoasă ca a unei sălbăticiuni şi destul de оnchisă la culoare ca să sugereze ceva sвnge mexican sau indian оn familie. Rвsul оi era tăios ca o lamă de cuţit. Spuse:

— Un pahar? Lasă-mă pe mine să-l ofer, Champ!

Brandon se uită la el:

— Cred că ne-am mai оntвlnit, spuse, dar nu era sigur. Nu de tot. Vezi o grămadă de figuri оntr-o viaţă. Vreunul dintre cei ce lucrează pentru McCoy pe un alt şantier, oare?

Subţirelul gвndea la fel:

— Şi tu оmi pari cunoscut.

Nu mai rвdea, dar rвsul i se simţea оn voce. Оşi scoase cele de trebuinţă din buzunar şi оncepu să-şi facă o ţigară. Era оmbrăcat mai curвnd ca un cowboy decвt ca un muncitor de la telegraf. Avea mвini оndemвnatice. Оşi răsuci ţigara şi o lipi şi-şi ridică ochii spre Brandon.

— Dă-mi un foc.

Brandon luă un chibrit din panglica de la sombrero şi i-l оntinse.

— Mulţam, marţafoiule, spuse subţirelul aprinzвndu-şi chibritul şi protejвnd flacăra cu mвinile. Acest singur cuvвnt, marţafoi, fu de ajuns ca Brandon să se оncordeze. Cвnd te ascunzi după straie şi strigi la un tip şi ăla strigă şi el, auzi o voce diferită de cea pe care o foloseşte cвnd vorbeşte normal. Dar oricine are multe cuvinte pe care le tot foloseşte şi ele ies оn evidenţă, indiferent dacă strigă sau vorbeşte normal. Fusese de ajuns unul singur. Оntr-un elan de sălbăticie, Brandon оşi scoase arma din coburi şi se aplecă оnainte, lovind cu putere оn calota acelui sombrero pe care-l purta Sherm Lucas.

Lucas оşi trase capul оnapoi, un reflex care mai funcţiona şi se uită оn sus la Brandon. Se holbă surprins, apoi оşi dădu ochii peste cap şi-l lăsară genunchii. S-ar fi rostogolit pe trepte оn jos, dacă nu l-ar fi prins McCoy. McCoy оl aşeză uşurel pe Lucas pe scвndurile verandei. Sombrero-ul lui Lucas căzuse şi i se vedea un smoc de păr negru. McCoy оşi trecu mina prin părul lui Lucas şi spuse, cu o voce dură:

— Capul nu i-e spart, dar o să aibă un cucui cвt un con de brad. De ce dracu ai făcut asta?

Brandon оncă mai era cu arma оn mвnă.

— Am avut o după-amiază proastă din cauza lui. McCoy era оntr-un genunchi pe verandă. Оşi păstra poziţia cu ochii strălucind de furie. Surвsul оi dispăruse. Era mult mai puţin beat decвt fusese cu un minut оn urmă.

— Se spune că-s dur, zise el. Dar nu doresc să fiu vreodată la fel de dur ca tine, Brandon. Eu rвd cвnd mă lupt. Şi mă lupt pentru plăcerea de a mă lupta.

Brandon оi răspunse:

— Atunci ar fi mai bine să le spui oamenilor tăi să facă la fel. Ăsta probabil c-a venit să-i plăteşti. Cвnd оşi revine, mai dă-i cinci dolari. I-a cвştigat pe merit.

Оşi puse pistolul la loc, băgă piciorul оn scară şi-şi оntoarse bălţata, continuвndu-şi drumul. Se gвndise să ia ceva de mвncat, оnainte de a pleca din Salish, dar acum nu mai avea chef. Călări prin tot scandalul străzii. Ajunse la capătul de răsărit al oraşului şi continuă tot оnspre răsărit. Călărea prin noapte оn preerie, eu stelele, strălucind оn depărtare şi briza mвngвindu-i obrajii. Luna оncă mai lumina, dar naviga pe cer undeva departe, sus, arătвnd de parcă nu prea avea chef să-şi facă treaba. Оn cele din urmă furia i se stinsese; mвinile nu-i mai tremurau. Călărea fără să mai simtă nimic altceva decвt oboseala unei zile lungi, care оncă nu se terminase.

Pe aici, pe undeva, linia de cale ferată se оndrepta din оntinderea fără sfвrşit către Salish, de unde continua către оndepărtatul Warlock. Linia de telegraf era instalată, aşa că Brandon n-avea decвt să-şi conducă bălţata de-a lungul stвlpilor, fiind sigur că e pe drumul cel bun. Această parte a liniei de cale ferată era deja construită. Contractul lui Mountain pornea de la Salish şi ducea оnspre nord. Оşi оndreptă pe jumătate atenţia către linie, gвndindu-se cu mвndrie c-ar fi putut face o treabă mai bună. Se gвndi că acorda poate prea multă importanţă muncii, dar nu trăise pentru nimic altceva оn ultimii şaisprezece ani.

Se оntreba dacă un bărbat poate ajunge să semene cu un stвlp de telegraf, cuplat la un traseu direct şi să aibă de-a face cu umanitatea, la fel de distant ca şi electricitatea. Оşi reaminti figura lui McCoy după ce Sherm Lucas se prăvălise la pămвnt, оşi reaminti ultimele cuvinte amare ale lud McCoy, Dădu la o parte acest gвnd. Оn curвnd ajunse la tabăra de construcţie a podului şi apeductului, care lucra cu zece pвnă la douăzeci de mile оn faţa topografilor şi a celor ce montau şinele de-a lungul cвmpiei, Barăcile erau оnvăluite оn noapte, muncitorii dormeau, doar un bătrвn stătea de santinelă lвngă foc. Era doar o mogвldeaţă ghemuită lвngă lumina mică.

Purta vestonul ponosit al unui soldat unionist, cu galoanele de sergent оncă puse pe mвnecă. Chiar şi acum, după atвţia ani de la Appomattox, оncă mai dădeai peste fragmente de uniformă, atвt albastre cвt şi gri[1].

Brandon călări pвnă intră оn cercul de lumină al focului.

— Cвt mai e pвnă la capătul liniei? оntrebă el.

— Nu mai mult de şapte mile, оi răspunse bătrвnul.

Оn lumina flăcărilor, faţa оi părea chinuită, dar, după ce оl măsură iute pe Brandon cu privirea, se destinse оntr-o plictiseală iritată. Ăia lucrează de parcă soarta Irlandei ar depinde de ei. Оntr-o bună zi ne vor ajunge din urmă la un pod neterminat şi-o să trebuiască să ne aştepte rezemaţi оn lopeţi. O să fie un scandal pe cinste la plată.

— Ţii focul aprins toată noaptea?

— Avem unelte оmprăştiate peste tot şi o grămadă de pierde-vară, gata să fure, au venit оncoace o dată cu boom -ul, după cвt se pare. Tremurвnd, оşi băgă mвinile оn mвneci, după moda chinezească.

— E al naibii de frig pe aici оnainte să vină dimineaţa, mai ales pentru luna iunie. N-ai cumva prin coburi ceva licoare să mă оncălzească? Brandon cotrobăi оn coburi pвnă desfăcu legăturile care-i ţineau pătura. Din pătură scoase o sticlă de whisky. Se gвndi la Jake Fargo, care-i ţinea locul pe şantier; luase whisky-ul din tabără ca să nu cadă оn mвinile avide ale lui Jake. Sticla nu era desfăcută. Оi scoase dopul şi o оntinse.

— Slavă lui Dumnezeu! spuse bătrвnul. Trase o оnghiţitură zdravănă şi-i оntinse sticla оnapoi lui Brandon.

— Păstreaz-o, оi spuse. Bea cu porţia şi-o să-ţi ajungă sticla pвnă dimineaţă.

— Mulţumesc.

Bătrвnul se uită la sticlă, apoi o băgă оn buzunar.

— Mi-ai dat-o din cauza hainei ăsteia vechi, pot să pariez. Regimentul al Treilea Ohio. Ai purtat şi tu una, nu-i aşa? Cred că erai destul de mare ca să fi putut fi toboşar. Оn ce regiment ai fost?

— Pe naiba, оi spuse Brandon. Sunt din Texas.

— Zău? Ei bine, whisky-ul rebelilor e la fel de bun ca oricare altul.

— Mai bun decвt multe, оi răspunse Brandon plecвnd. Peste vreo oră ajunsese la şantier cu ştirile sale de traversare şi cu tronsoanele de şină strălucind оn lumina stelelor. Barăcile erau pe aproape golaşe şi оntunecoase. Оnăuntru oamenii dormeau adвnc, pregătindu-se pentru оncă o zi de muncă. Bărbaţi nebărbieriţi, cu hainele mirosind a tutun stătut. Trecu apoi pe lвngă o linie de manevră pe care era tras un tren cu vagoane de dormit, lumina nopţii reflectвndu-se оn ferestrele compartimentelor оn care alţi oameni dormeau. Pвnă aici ajunseseră cu şinele şi, pe undeva, prin preajmă, trebuia să fie vagonul particular a lui Sam Whitcomb, tras pe o linie moartă şi lăsat acolo. Gвndul оi veni lui Brandon pe neaşteptate: „Mă оntreb cвt whisky o mai avea bătrвnul veteran”.

Оl avusese оn minte pe bătrвnul acela tot timpul de cвnd se despărţise de el. Abia acum realiza asta. Era din cauza vestonului albastru; ciudat cвte se pot оntвmpla pornind de la lucruri mărunte: Lucas spunвndu-mi marţafoi, bătrвnul ăla care nu se despărţea de haina veche de aproape douăzeci de ani.

Priveşte acelaşi veston, uitвnd ceea ce soarele, vвntul, ploaia şi anii i-au făcut şi vei putea să-ţi imaginezi că altcineva оl poartă. Aşează-l pe acest altcineva ca santinelă cu muschetă, оn faţa unui tribunal şi vei simţi că te afli pe strada pe care e aşezat tribunalul. O stradă prăpădită, prăfuită. Un orăşel prăpădit şi prăfuit, aflat din оntвmplare оn cвmpia Nogal, оn care vitele mugeau, fermele se aflau la o sută de mile depărtare unele de altele, iar comanş era оncă, un cuvвnt care te făcea să te uiţi prin prejur, amintindu-ţi cum cвţiva dintre ei оşi făcuseră poftele cu soţia vecinului, оnainte s-o scalpeze. Şi eu toate acestea, ura cea adevărată nu era оmpotriva comanşilor. Născut оn Texas fiind, considerai războaiele cu pieile roşii ca o parte naturală a activităţii zilnice, ca mвncatul şi dormitul.

Era vorba de un duşman mai recent care-ţi intra pe sub piele – оntвi te оnfrвnge şi apoi se mută оn casă.

Care era numele maiorului, tipul care-i avea оn subordine pe toţi băieţii ăia cu obrajii ca merele, оmbrăcaţi оn albastru? Nu şi-l mai putea aminti, după atвţia ani. Nici măcar aroganţa tipului nu şi-o mai amintea cu aceeaşi senzaţie de furie. Poate fusese un tip plin de bune intenţii, dar cu cutiuţa cam goală. Dar оn acele zile ale legii carpetbagger-ilor, cвnd Texasul trăia sub supravegherea trupelor de ocupaţie, maiorul acela reprezenta, el singur, toate scвrbele de yankei la un loc.

Putea să vadă lanul de porumb din spatele casei Eliott. El şi Buck Elliott complotвnd, trвntiţi la pămвnt оn lan. El de paisprezece ani şi Buck de şaisprezece, amвndoi imaginвndu-şi că sunt ditamai oamenii mari. Ceea ce Booth оi făcuse lui Abe Lincoln putea fi un model pentru toţi Rebelii şi o lecţie pentru toţi afurisiţii de yankei. Buck avea chiar. Şi arma. Fusese a bunicului său, a bătrвnului judecător Eliott, dar judecătorul era reţinut оn clădirea tribunalului de către maiorul acela yankeu care umbla aşa băţos prin oraş.

Brandon dorise să fie el acela care să tragă. Şi nu după un acoperiş, оn timp ce maiorul se plimba pe stradă. Să i se oprească drept оn faţă, să-i spună ce gвndeşte un rebel şi apoi să-i arate cвtă dorinţă de luptă mai avea Texasul. Să vadă dacă yankeul ştia cum să folosească arma aia pe care o purta. Cam aşa vedea el lucrurile. Dar arma era a lui Buck, iar Buck vroia onoarea şi gloria pentru el оnsuşi.

— Să tragem la sorţi, insistase Brandon. Ca să fie şanse egale. Să tragem la sorţi, fir-ar să fie.

Cвnd trase paiul scurt şi se despărţi pe pistol, faţa lui Buck arăta de parcă trecuse un cal peste ea… „O să fac rost de altul” jură Buck. „N-o să faci asta de unul singur”.

Brandon putea auzi această voce, acum, оn noaptea Montanei; se оntoarse de peste ani cu o tresărire, imaginile din trecut erau atвt de vii оncвt privea fără să vadă lungul şir de vagoane de pe linia secundară. Оn faţa lui nici vorbă de strada ponosită şi prăfuită din Texas. Era transpirat şi asta-l miră; ia te uită ce poate să-ţi facă un prăpădit de veston militar.

Văzu un vagon luminat şi-şi оnchipui că e cel pe care-l caută. Era ca un pod peste timp. Se оndreptă spre vagon şi, după ce coborо din şa, prinse bălţata de dвrlogi. Apoi lovi cu putere оn uşa care ducea оn vestibulul vagonului.

— Sam, strigă el. Hei. Sam, deşcă bătrвnă. Deschide odată!

ATAC ОN NOAPTE

Vocea lui Whitcomb, оngroşată, abia se auzea din cauza uşii groase: „Cine-i acolo?” Asta făcea parte din prudenţa normală a unui om care trăise оn pericol ani la rвnd şi care cunoştea obiceiurile preriei. Ţinea de obişnuinţă.

— E Holt, Sam. Holt Brandon!

Uşa se deschise şi Whitcomb apăru, o siluetă оnaltă, оntunecată оn penumbra din vestibul. Nu i se vedea faţa, dar vocea оi era acum clară:

— Vino, băiete.

— Nu mai sta acolo, c-o să prinzi rădăcini.

— Sigur, Sam, spune Brandon şi urcă treptele. Simţi mвna lui Sam căutвnd-o pe a sa şi strвngвndu-i-o cu cealaltă, Sam оl bătea pe umăr. Degetele lui Whitcomb trădau fără tăgadă bucuria şi plăcerea.

Deschise o altă uşă prin care-l оmpinse оnăuntru pe Brandon. Brandon păşi оn lumea liniştită de candelabre strălucitoare, lemn de mahon şi pluş roşu a vagonului particular. I se părea că se scufundă pвnă la tocul cizmei оn covoare.

— Ţi-a spus Halliday, nu-i aşa? оntrebă Whitcomb.

Brandon dădu din cap, uitвndu-se la Whitcomb. De trei luni nu-l mai văzuse pe şeful cel mare, pentru că, оn ultima vreme, Whitcomb se dezlipea din ce оn ce mai rar de birourile sale din Chicago. Brandon spuse:

— Pari a fi оn formă, Sam.

Nu era prea sigur că ăsta era şi adevărul. Sam Whitcomb оi amintea оntotdeauna de vieţuitoarele preriei, uscăţiv, puternic şi iute оn mişcări. Chiar оn haine negre, cu un lanţ de ceas destul de mare ca să tragă şi-un vagon cu el, atвrnвndu-i de-a curmezişul vestei şi tot arăta de parcă aparţinea Illanos- ului. Faţa оi era mai ridată оnsă decвt şi-o amintea Brandon de la ultima оntвlnire. Putea să fie din pricina luminii. Totuşi Sam оmbătrвneşte şi el – trebuie că are şaizeci de ani, sau chiar şaizeci şi cinci. De-a lungul anilor nu arătase mai mult. Decвt un munte că оmbătrвneşte. Avea nasul coroiat al unui yankeu, dar gura оi era generoasă şi privirea caldă. De aproape douăzeci de ani оl ajuta pe Brandon să iasă din оntortochelile vieţii. Acuma оi zвmbea:

— Vrei un brandy?

Brandon se gвndi la sticla pe care-o dăduse.

— Doar un deget, spuse, scufundвndu-se оntr-unul din fotoliile de pluş şi оntinzвndu-şi picioarele оncălţate оn cizme. Nu prea elegante, cizmele astea, mai cu seamă pentru ambianţa asta luxoasă. Whitcomb ţinea carafa cu băutură оntr-un dulăpior. Turnă o porţie zdravănă şi i-o оntinse lui Brandon.

— Noroc, spuse Whitcomb.

Brandon goli paharul dintr-o sorbitură. Pe stomacul gol alcoolul оl destinse dintr-o dată şi-l оnmuie. Оşi aminti că fiica lui Whitcomb trebuia să fie aici. Un capăt al vagonului era separat printr-un perete; оn spatele uşii trebuie că erau cuşetele iar Gail era probabil acolo. Ciudat, aproape uitase că Sam are o fată. Оl vizitase o dată pe Whitcomb acasă, оn Chicago, dar asta fusese – stai că vedem – acu’ vreo zece ani. Da, оn 1872. Copila era ca un arc cu codiţe şi de fapt abia o zărise. Whitcomb оl оntrebă:

— Cum merge treaba, Holt?

— Оncepe să mişte. Am trecut de zona de cвmpie plată. Apropo, Champ McCoy este оn Salish, face scandal оn cвrciumi.

— Tot pe urmele noastre, ca de obicei, nu-i aşa?

Whitcomb era nemulţumit.

— Să adune оn urma noastră, după cвte zice, zвmbi Brandon. Spune poveşti de speriat. Suntem оntr-adevăr la pămвnt?

Оngrijorarea se putea citi limpede pe faţa lui Whitcomb şi-i adвnci ridurile. Nu răspunse imediat; se оntoarse şi-şi aşeză paharul gol lвngă sticlă. Apoi spuse:

— Cred c-ar trebui să ştii, Holt. Suntem cu spatele la zid.

Brandon era surprins. Nu luase оn serios vorbăria lui McCoy, considerвnd-o doar atвt: o vorbărie. Se uită la Whitcomb cu atenţie şi văzu că nu glumea. Arătă eu mвna interiorul elegant al vagonului.

— Nu prea arată aşa locuinţa unui sărăntoc, Sam!

Whitcomb zвmbi. Era un zвmbet de jucător de poker.

— Оn prerie, construiesc faţade false, astfel оncвt clădirile să pară de două ori mai оnalte decвt sunt. Am оnvăţat de mult şmecheria asta. Dacă te arăţi plin de bani, toată lumea va crede că ai destui. De fapt oamenii sunt gata să-ţi dea bani mai ales dacă sunt convinşi că n-ai nevoie de ei. Adevărul e că lucrăm pe credite de cвteva luni bune. Brandon clătină din cap.

— Pista a fost оntotdeauna treaba ta. Dar credeam că Mountain creşte şi se dezvoltă cu fiecare contract. Ce naiba, Sam, cвnd am оnceput să lucrez pentru firmă, nu puteai să ai un vagon personal!

— Aşa-i, оncuviinţă Whitcomb. Оncepu să se fвţвie. Оntвi am avut un subcontract şi zece dolari. Şantierul ăla din Texas, оn primul sezon, cвnd ai оnceput să lucrezi pentru mine, a fost prima mea afacere independentă. Am cвştigat ceva bani, cвnd am оndeplinit contractul, dar am fi fost şi acuma o companie de mвna a doua, dacă ne-am fi extins doar оn funcţie de beneficii, de la un contract la altul. Este un sistem prea lent, dacă te gвndeşti ce mici pot fi beneficiile. După fiecare contract, am pus deoparte banii necesari pentru următorul şantier şi restul l-am investit. Investiţiile bune оnsemnau că puteam avea mai repede mai mulţi bani, că puteam cumpăra echipamente mai bune, plăţi salarii mai mari şi că puteam cвştiga licitaţiile pentru contracte noi. Mă-nţelegi?

Brandon dădu din cap.

— Оn ultima vreme am mizat greşit, Holt. O mulţime de investiţii care erau sigure оnainte de crahul din ’73, nu mai sunt bune şi am făcut cвţiva paşi greşiţi. N-o să-ţi spun cвţi bani s-au dus pe apa sвmbetei. Asta-i problema mea, n-o să te оncarc cu ea. Dar acum suntem la ananghie, băiete. Treaba asta din Montana poate să ne scoată la lumină, pentru că оnseamnă că vom obţine alte contracte. Toată lumea sprijină pe оnvingător. Iar cel ce pierde primeşte un şut.

Brandon clătină din nou din cap. Pentru el, construcţia telegrafului оnsemna să-ntinzi firele, indiferent de teren. Toate aceste. Chestiuni financiare, atвt de оntortocheate, de care-i vorbise Whitcomb, nu prea erau pe оnţelesul lui. Оi acorzi оncredere unui om ca Whitcomb şi mergi, pe mвna lui. Оţi aminteşti că Sam Whitcomb a lucrat cu Edward Creighton оn ’61, Western Union a construit linia de telegraf pвnă la Salt Lake City, făcвnd astfel legătura de la un ocean la altul. Оţi aminteşti poveştile pe care ţi le spunea Sam, despre vremurile cвnd indienii atacau şi ardeau stвlpii de telegraf, iar oamenii de la gările izolate zăceau scalpaţi şi goi sub soarele preriei. Оţi aminteşti că acesta e un om de care merită să te legi.

Acum Brandon оşi deschide şi-şi strвnse pumnul.

— Trecem prin cele Trei Surori. N-avem de ales. Whitcomb оncetă să se mai fвţвie şi se uită la Brandon.

— E o scurtătură, spuse Brandon. Halliday e оmpotrivă. Am vorbit cu el astă-seară.

— Mi-amintesc rapoartele, spuse Whitcomb. Topografii au avut necazuri. Eşti sigur că-i bine ce faci, Holt?

— Orice e bine decвt să văd Mountain Telegraph cu burta оn sus, spuse Brandon şi-şi aminti zвmbetul lui McCoy.

Atunci o văzu pe Gail. Uşa de la compartimentul de dormit se deschisese fără zgomot şi ea stătea оn uşă. Se оnfăşurase оntr-un şal peste cămaşa de noapte; părul оi cădea pe spate, lung şi auriu şi ochii оi erau somnoroşi. Nu era pregătit pentru femeia оn care ea se transformase. Se оmplinise, iar buzele оi arătau caracterul capricios. Era mai cu seamă din cauza formei buzelor, оşi spuse Brandon, pentru că vocea li era plăcută. Rosti:

— V-am auzit vorbind.

— Ţi-l aminteşti pe Holt, nu-i aşa, Gail? făcu Whitcomb prezentarea.

Ea оnaintă şi оntinse mвna către Brandon. El se lupta să se ridice оn picioare şi luă mвna, pe care o găsi prietenoasă şi fermă. I-a plăcut felul оn care şi-au dat mвna; era stilul lui Whitcomb. Оi zвmbea cu ochii.

— Sigur că da, răspunse ea. Teribilul, texan al lui tata. Seful de şantier ai cărui muncitori aleargă de оndată ce dă un strigăt. Am auzit multe despre dumneata, domnule Brandon. Оmi eşti оntotdeauna dat de exemplu, atunci cвnd tatăl meu doreşte să-mi ţină o predică. Deşi aş prefera să fiu comparată cu cineva mai puţin necizelat.

— Abigail! se răsti Whitcomb.

Brandon avu un sentiment de puternică aversiune. Şi o senzaţie acută de jenă; se simţea ca un om pus la stвlpul infamiei fără nici un motiv. Era prea obosit pentru acest gen de conversaţie. Replică, оncercвnd să lovească şi el:

— L-am auzit pe Sam predicвnd cвtorva. Şi trebuie să spun că оntotdeauna au meritat-o.

Stilul lui direct o surprinse pe Gail şi, pentru o clipă, el avu impresia că vede la ea o profunzime pe care nu i-o bănuise. Apoi ochii ei rвseră din nou, dar acum rвdea de ea оnsăşi.

— Touche! spuse. Asta-i o vorbă franţuzească domnule Brandon.

— N-o folosim la treabă.

— Faci treabă bună?

— Cвt pot de bună.

— Atunci poate că vei face una şi pentru mine. M-am săturat să mă tot las zgвlţвită de trenul ăsta amărвt şi să trec printr-o duzină de orăşele pline de cocioabe, care toate seamănă оntre ele. Speram să fie o călătorie palpitantă. Contez pe dumneata pentru asta.

— O să te surprindă, spuse Brandon, dar traiul nostru e pe cвt de dur, pe atвt de plicticos. O să descoperi asta pe şantier, dacă te interesează să vii să vezi. Numai să nu ne оncurci din treabă, cвt timp stai pe-acolo.

Ea se uită la taică-său.

— Оntotdeauna este aşa insolent? оntrebă amuzată.

Whitcomb оi spuse оncet.

— Du-te оnapoi la culcare, Gail. Noi avem de discutat.

— Desigur, rosti, оntorcвndu-se supusă şi оndreptвndu-se spre cuşetă. La uşă se оntoarse şi zвmbi, arătвnd оn felul ăsta că sfiala ei nu fusese decвt o prefăcătorie. Zвmbetul оi era plin de zburdălnicie şi o parte din supărarea lui Brandon se topi. Bănuia că era un copil al cărui trup numai se transformase оn femeie, dar totuşi nu era sigur. Şi-o aminti pe Miss Ellen fără alt nume, care-i dovedise curaj şi maturitate.

— Noapte bună, domnule Brandon, spuse Gail făcвndu-i cu ochiul оn timp ce оnchidea uşa.

Sam Whitcomb оşi dădu mвinile оn lături, cu un aer obosit.

— Оmi cer scuze pentru ea, Holt.

— Sper să nu se apropie de şantier. Nu facem acolo petrecere pentru doamne.

— Am fost dur cu toată lumea оn viaţa mea, оn afară de ea. Am vrut-o, la bătrвneţe, Holt şi a rămas fără mamă de la vвrsta de zece ani. Am obligat-o să călărească cu şa de damă, pe-o parte, cвnd de fapt ceea ce-mi doream cu adevărat era să fie indiancă. E un plod răsfăţat, оmi dau seama. Aş fi lăsat-o acasă, dac-aş fi avut tăria să mă оmpotrivesc. Tot ce te rog este să nu uiţi că ea n-a cunoscut niciodată viaţa pe care am dus-o noi. Whitcomb оşi arăta оngrijorarea. De fapt nu, nu e chiar atвt de simplu. Trebuie să te rog оncă ceva.

— Să n-o las să vadă cвt e de plictisitor pe aici? оntrebă Brandon?

— Nu, spuse Whitcomb. Să n-o laşi să se facă de baftă. E vorba de un bărbat.

— Da, spuse Brandon gвnditor. Оntotdeauna e cвte unul.

— Kirk Halliday.

Asta-l surprinse cu adevărat pe Brandon.

— El? Păi ar putea să-i fie tată!

— Poate că asta-i ceea ce o atrage la el. Au fost logodiţi un an. Kirk credea că dacă o arvunise putea s-o şi strunească. Dar acum ea ştie că el e pe-aici şi cred că asta e, măcar оn parte, motivul pentru care a hotărвt să vină cu mine. E tare voluntară, Holt. Asta-i şi vina mea; n-am putut să fiu un tată adevărat pentru ea, оn toţi anii ăia cвnd ea era оn creştere iar eu eram mai tot timpul pe graniţă. Dar fata asta are multe părţi bune. Ajută-mă s-o ţin оn frвu.

Brandon оşi strвnse mвna pumn şi se uită lung la ea. Nu era destul că trebuie să salveze Mountain Telegraf, gвndea; mai trebuia s-o salveze şi pe fata lui Whitcomb de propria iei prostie. Se uita la Whitcomb şi se оntreba ori de reală era afecţiunea sa pentru acest om şi cвt anume din acest sentiment era de fapt obişnuinţa de a-l asculta şi оndelungata lor camaraderie. Nu-i era clar. Şi nu-i fusese niciodată.

Spuse, оncercвnd să reia firul rupt al discuţiei.

— Оn ce priveşte traseul ăla prin Valea celor Trei Surori… Whitcomb dădu din cap.

— Am оncredere оn judecata ta, Holt. Totuşi nu pot neglija rapoartele topografilor. Se mai оnvвrti cвteva minute, gвndind adвnc, un om оncolţit din toate părţile. Privi spre el:

— Ţi-ai golit paharul, Holt. Mai vrei brandy?

— Nu astă seară, spuse Brandon.

Atunci Brandon sări оn picioare, surprins. O cizmă pocnise, de perete uşa care dădea оn vestibul şi singurul său gвnd era că Whitcomb trebuie să fi uitat să оncuie uşa de afară.

Doi bărbaţi ţвşniră оn vagon, unul оn spatele celuilalt. Doi bărbaţi mascaţi, cu mantale din pвnză cerată peste haine, ca să-i fie şi mai greu de identificat. Aveau armele оn mвnă şi asta-i ceea ce-l opri pe Brandon să оncerce să-şi scoată pistolul – asta, precum şi faptul că-i identificase. Nimic nu putea ascunde dimensiunea uriaşă a umerilor ca şi carura tipului din frunte; lui Brandon оi era cunoscută şi cea de-a doua siluetă, mai subţiratică. Următorul său gвnd a fost că nu-l adormise pentru prea multă vreme pe Sherm Lucas. Spuse:

— Ce dracu-i asta, Champ?

Vocea lui McCoy se auzi оnăbuşită prin basma.

— O să afli. Acuma ridică-ţi mвinile şi aşează-te cu faţa la perete, Brandon. Şi tu, Whitcomb. Whitcomb, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, se uită la Brandon şi оntrebă?

— E Champ McCoy?

— Da. A оnnebunit, spuse Brandon.

— Ca o vulpe, rвse McCoy din fundul gвtului. Оşi mişcă arma оnainte şi оnapoi, ca să acopere tot vagonul. Continuă: Faceţi ce v-am spus.

Ce spuse oare Kirk Halliday? „Оi cunosc pe cei de la Consolidated. Nu se vor coborо niciodată să angajeze ucigaşi”. La dracu, gвndi Brandon, ar trebui să fie acum aici să vadă cum e!

Lucas оl оngrijora cel mai tare, Lucas, pe care-l pocnise оn cap şi care probabil că abia aştepta să i-o plătească. Nu-l putea ignora nici pe McCoy, mai ales atunci cвnd McCoy devenise atвt de оndrăzneţ оn cвt să facă aşa ceva. Pericolul era acolo, оn vagon, fără nici o оndoială. Оn liniştea care se lăsă după vorbele lui McCoy, zgomotul făcut de geamul care se sparse umplu vagonul.

La una din ferestre apăru o spărtură оn formă de stea. Prima impresie a lui Brandon fu că Lucas trăsese la оntвmplare un foc de intimidare. Dar bunul simţ оi spuse că se оnşelase, оntrucвt cei doi n-aveau nici un motiv să facă zgomot căci ar fi trezit tot trenul şi ar fi scos toţi muncitorii din paturi.

Atunci оnţelese.

O altă spărtură apăru оn geam. De data aceasta Brandon auzi un foc de puşcă оn depărtare. Cineva, acolo, оn оntuneric оi văzuse pe cei doi mascaţi prin geamul luminat şi trase оn ei.

Brandon sări оntr-o parte şi se ghemui. McCoy se оntorsese şi, datorită grabei, aproape că-l dărвmă pe Lucas. Оntr-o secundă cei doi erau оn vestibul şi, după zgomotul pe care-l făceau, оmbrвncindu-se ca să iasă pe uşă. Brandon оşi scoase pistolul. Văzu chipul оncordat şi mirat al lui Whitcomb; zări оn goană şi uşa de la compartimentul de dormit. Era din nou deschisă. Gail era оn uşă privind surprinsă.

Brandon se repezi оn vestibul. Ajunse acolo şi, găsind uşa exterioară deschisă, sări pe rambleu. Ateriză greoi şi se luptă să-şi menţină echilibrul. Rămase nemişcat, uitвndu-se оn toate părţile; de-a lungul trenului, două siluete cocвrjate alergau. Mai оncolo, Brandon văzu nişte siluete de cai.

Trase un foc dar ştiu, оncă de pe cвnd trăgea, că nu nimerise. Оi văzu pe McCoy şi pe Lucas sărind оn şei şi оndemnвnd caii ia galop. Alergă spre bălţata care-l aştepta şi-o prinse de dвrlogi. Tot trenul se trezise, fremătвnd; primii muncitori ieşiseră deja afară. Erau оntre Brandon şi cei doi călăreţi care fugeau, aşa că nu mai trase. Se uită peste preria luminată de stele de unde veniseră acele focuri de puşcă. Numai era lună acum, dar putea vedea, destul de neclar, un alt călăreţ. Arăta imens оn şa şi-şi agită arma оn timp ce se оndepărtă.

— Domingo, strigă Brandon оn urma lui. Domingo, vino оnapoi!

Dar uriaşul negru nu-i dădu atenţie iar Brandon gвndi: „Acum оi sunt de două ori оndatorat”. Оşi dădu seama că Domingo оl urmărise оncă de cвnd se despărţiseră, оn pădure, mai sus de Salish.

Se ridică оn şa. Whitcomb era acum pe treptele vagonului. Vocea i se auzi peste strigătele оnfierbвntate ale muncitorilor pe jumătate оmbrăcaţi care se-nvălmăşeau de-a lungul rambleului.

— Aşteaptă, Holt! strigă Whitcomb. Unde te duci?

— Оn tabără, оi răspunse Brandon. Ar fi bine să postezi o santinelă pentru restul nopţii. Dar nu cred că prietenii noştri se vor оntoarce. Le-a cam fost de-ajuns. Dar ne-au arătat cвt de оndrăzneţi au devenit cei de la Consolidated.

— Dormi aici оn noaptea asta, оl оndemnă Whitcomb. Brandon clătină din cap.

— Vreau să fiu mai aproape de tabără cвnd răsare soarele. Avem treabă şi e timpul să ne-apucăm serios de muncă. Оşi оntoarse calul trăgвnd de dвrlogi.

— O s-o iau pe scurtătura de care ţi-am spus Sam. Noaptea asta m-a hotărвt. Ne vedem curвnd.

NEBUNUL

Nu ajunse mai departe de Salish, la оntoarcere. Era atвt de dărвmat de oboseală, că nu se mai putea ţine оn şa. Ajunse оn oraş оn acel moment liniştit dintre miezul nopţii şi dimineaţă; strada era calmă, de parcă un vвnt puternic ar fi măturat toată larma, toţi scandalagii din Salish. Ferestrele, ca nişte ochi morţi, 31 priveau. Оn lumina slabă a stelelor, un vagabond beat se оmpleticea, cu un cвine scheletic după el; şi cвnd Brandon coborо de pe cai, ecoul propriilor sale cizme оl urmări cвt traversă strada şi veranda.

Оşi duse bălţata оn оngrăditura din spatele birourilor lui Mountain unde se оngrămădeau căruţe şi stive de materiale, abia vizibile оn оntuneric. Se оndreptă apoi, frвnt de oboseală, către casa Ballard, hotelul оn care stătea Halliday. Un recepţioner adormit оi puse să semneze şi-i dădu cheia. Urcă scările şi intră оn cameră.

Doar numele oraşului era diferit ca şi cel al hotelului, gвndi el. Văzuse acelaşi covor ponosit şi aceeaşi lampă afumată оn nenumărate alte locuri de pe graniţă, chiar şi tapetul i se părea cunoscut, ca şi ligheanul ciobit şi carafa. Calendarul de pe perete era vechi de doi ani şi făcea reclamă unei companii din St. Louis care vindea echipamente miniere. Patul arăta cam desfundat. Spera ca gвngăniile să nu mişune cu nemiluita. Se оntrebă dacă nu cumva ploşniţele erau vreo specie migratoare care-i urma pe muncitorii de la telegraf din oraş оn oraş. Zвmbind la un asemenea gвnd, оşi scoase cizmele оşi atвrnă centura cu pistolul оntr-un cui, deasupra patului, suflă оn lampă şi se vвrо оn aşternut.

Оncuiase uşa, dar poate c-ar fi fost mai bine să fi proptit şi un scaun sub clanţă – se gвndi el, amintindu-şi de Champ McCoy şi de Sherm Lucas, de оndrăzneala lor din această noapte. Prea obosit, ca să se ridice şi să baricadeze uşa, оşi zise: „La dracu cu ăştia!”, Cu toate acestea, somnul nu se lipea de el. Dormise atвt de mult timp sub cerul liber sau оn cort, incit acum i se părea că zidurile se mişcă оnspre el, iar tavanul parc-ar fi fost un capac de sicriu. Stătea оntins оn pat, ascultвnd zgomotele din această construcţie din scвnduri; auzi clar scвrţвitul arcurilor, cвnd vecinul din camera de alături se оntoarse оn pat. Cineva sforăia puternic ceva mai оncolo; şi la un moment dat, i se păru că aude rвsul unei femei, sau poate plвnsul ei.

Dimineaţa de ieri era ceva de care-şi amintea ca dintr-o altă viaţă. După-amiaza, de asemeni, cu asediul şi оmpuşcăturile sale, era tot atвt de оndepărtată ca şi Dallasul. Trebuise să se măsoare cu prea mulţi oameni, оşi dădu el seama şi lupta asta permanentă оl secătuise de puteri.

Mai оntвi fusese Sherm Lucas şi ceata sa şi apoi trebuise să se confrunte cu Miss Ellen. Оn Salish gustase din antipatia lui Kirk Halliday şi o făcuse de oaie cu Doc King, cвnd fusese vorba de nebunul din Valea Celor Trei Surori. Ai fi putut crede că ăsta era cel mai bun prieten al doctorului! Apoi fusese оntвlnirea din dreptul cвrciumii cu Champ McCoy şi cu Sherm Lucas iar după aceea, după ce ieşise din oraş, оl găsise pe acel bătrвn оn veston albastru spălăcit şi-i dăduse o sticlă de whisky. Asta era o amintire plăcută, cu toate că-l ducea оnapoi, spre gвndurile amare pe care i le provocase vederea vestonului. Abia acum realiză că, la оntoarcerea spre Salish, ocolise cвt mai mult tabăra unde stătea de pază bătrвnul, fără să ştie de ce. Văzuse оn depărtare lumina focului şi astfel ştiuse că bătrвnul fără nume era la datorie.

Fata aia, Gail… apăru din оntuneric, оn spatele pleoapelor оnchise, atвt de dulce şi feminină оncвt se scutură de acest gвnd, găsind că este o lipsă de loialitate faţă de Sam Whitcomb. Al naibii să fie dacă fata asta nu-l scosese din sărite cu aerele ei de copil răsfăţat care-şi оnchipuia că Holt Brandon trebuie să-i arate minunile Vestului! Iar Sam Whitcomb nu-i adusese nici o alinare cu ştirea că Mountain Telegraph era оntr-adevăr la оnghesuială şi se clătina. Dar dintre оntвmplările zilei, apariţia lui Champ McCoy şi a lui Sherm Lucas, cu armele оn mвini, pusese capac la toate.

Se оntreba acum, aşa cum se оntrebase şi оn vagonul lui Sam şi pe drumul de оntoarcere spre Salish, ce naiba-i оmpinsese pe ăştia să facă aşa ceva. Poate că Lucas, nebun de furie după lovitura primită оn ţeastă, să fi dorit să se răzbune şi să-l fi urmărit. Dar Champ McCoy n-ar fi sprijinit o astfel de tвmpenie. Champ putea să fie al dracului de dur, dar era precaut. Un glonţ tras din tufişuri era mai aproape de modul de lucru al lui Champ, оn noaptea asta оnsă fusese mai оndrăzneţ. Să-l fi vвnat pe Whitcomb? Avea oare de gвnd să-l omoare pe bătrвnul Sam şi să lase astfel Mountain Telegraph fără conducere?

Nici un răspuns nu-i veni оn оntunericul camerei de hotel şi orice оncercare de a gвndi era de parcă ar fi cărat un ditamai bolovanul pe creştet, aşa că, оn cele din urmă, Brandon se оntoarse şi оşi impuse să adoarmă. Se trezi оn lumina gri a zorilor pentru că aşa оşi comandase. Şi оn timp ce tot orăşelul оncă mai dormea, el se оmbrăcă şi ieşi оn stradă. Оn lumina zorilor, oraşul arăta ca un cotoi bătrвn şi cenuşiu. Brandon bătu оn obloanele оncă оncuiate ale unui restaurant chinezesc, devenind astfel primul client al zilei; douăzeci de minute mai tвrziu, оn timp ce oraşul оncă mai era оntunecat şi tăcut, el călărea spre nord.

Оn faţă, dealurile оnalte erau оnvăluite оn ceaţă. Călărea pe lвngă linia de telegraf pe care o construise şi se gвndea la cвt de multe mile mai avea de оntins firele şi de оnfipt stвlpii din lemn de pin; iar timpul parcă era o mвnă uriaşă, care-l strвngea. Călărea nerăbdător, dar şi cu o oarecare bucurie; toate оntrebările nopţii se vor rezolva de la sine, nu avea nici un rost să-ţi faci griji pentru lucruri pe care nu le poţi оnţelege. Munca, оn schimb, era ceva ce putea fi оnţeles şi care te aştepta. Mвinile sale оi duceau dorul; se aplecă оn şa şi-şi оmboldi iapa la galop.

Atunci cвnd montezi linia de telegraf, fiecare zi seamănă cu celeilalte, cu excepţia schimbărilor de vreme şi a problemelor specifice din ziua respectivă. Dar chiar şi problemele se оnscriu оntr-un tipar ce se repetă, astfel că, atunci cвnd o roată de căruţă se rupe, sau bucătarul sărează prea tare carnea, sau corturile sunt smulse noaptea de vвnt, ai senzaţia că aceste lucruri s-au mai оntвmplat şi se vor mai оntвmpla. Necazurile sunt asemănătoare, deşi nenumărate. Zilele se оngrămădesc unele peste altele, pвnă cвnd nu mai ştii dacă e duminică, sau Crăciunul, sau ora şapte şi jumătate şi singura zi care se deosebeşte de celelalte este cea pe care ţi-ai marcat-o оn minte, cea оn care munca se va fi оncheiat lax timp sau оn care оţi vei vedea оn faţa ochilor eşecul.

Aşa era şi cu Holt Brandon оn săptămвna de după Salish. Fiecare zi ocupată de la răsărit pвnă la apus şi chiar şi mai tвrziu, оn оntuneric, cu imense focuri luminвnd zona pentru muncitorii care făceau ore suplimentare. Ţinea permanent un om оn şa doar ca să supravegheze echipa. Оi muncea din greu, de nu mai aveau cвnd să cвrtească, оşi оmpărţise oamenii оn trei echipe: avangarda săpa gropile pentru stвlpi, oamenii răsfiraţi de-a lungul liniei săpau fiecare cвte o groapă de patru picioare adвncime оn pămвntul tare. Оndată ce-şi termina treaba, ultimul trecea pe lвngă toţi ceilalţi, măsura distanţa convenabilă şi оncepea din nou să sape. Constituiau astfel un lanţ continuu, care se оndrepta mereu оnainte.

Cel de-al doilea grup tăia. Stвlpii şi-i aşeza. Cel de-al treilea оntindea firele. Mai era şi un muncitor care venea оn urma lor, tăind toate crăcile care atingeau firele оn această zonă denivelată, unde creşteau arbori peste tot, urcвnd spre dealuri. Anii оl оnvăţaseră pe Brandon cum să realizeze o muncă de echipă şi cea mai importantă atribuţie a sa era să aibă grijă ca nimeni să nu chiulească. Asuda cot la cot eu ei şi era peste tot оn acelaşi timp. Echipamentul lui Mountain Telegraph era bun – căruţe solide şi corturi prin care nu pătrunde ploaia, bucătăria de campanie bine utilată. Muncitorii mвncau bine. Oamenii aveau experienţă; mai făcuseră astfel de lucrări şi pe alte şantiere. Singura problemă era, ca оntotdeauna, cea a aprovizionării. Dar avвnd Salishul ca bază de aprovizionare şi linia de telegraf nou-nouţă pe care tocmai o montau, la dispoziţie ca să transmită ce au nevoie, ei reuşeau să asigure un circuit continuu de căruţe оncărcate cu toate cele de trebuinţă оntre capătul căii ferate şi acest avanpost din sălbăticie.

Sam Whitcomb era оn Salish acum, stвnd toată ziua la birouri, doar noaptea оntorcвndu-se la vagonul său particular. Sam era dintre cei care puteau оnţelege că atunci cвnd un şef de şantier urlă după izolatori, оnseamnă că vrea izolatori, Halliday era şi el acolo, făcвnd comisioane pentru şeful cel mare şi, оn general, făcвndu-se util. Brandon se оntreba оnsă ce se оntвmplase cu McCoy şi Lucas.

Zilele treceau şi nici un semn. Nici fire tăiate, nici gloanţe zburвnd оn jur. Nimic decвt necazurile de zi cu zi, normale cвnd ai de parcurs asemenea distanţe.

Cu toate acestea, Brandon оşi posta оn continuare santinelele, deşi atunci cвnd nu-l laşi pe om să se odihnească noaptea, a doua zi nu-i mai poţi cere să muncească cu acelaşi rezultat. Se terminase cu orele vesele din jurul focului de tabără, după оncetarea zilei de muncă. Se terminase şi cu distracţia preferată a muncitorilor, acele parodii de tribunale оn care se judecau unii pe alţii pentru nerespectarea reglementărilor. Repede la culcare, băieţi, dacă nu sunteţi la ore suplimentare. Dimineaţa vine repede.

Aşa оnţelegea Brandon să conducă un şantier; aşa era оntotdeauna cвnd se lua la оntrecere cu timpul. Era un tip singuratic, care nu se amesteca cu oamenii săi. Era pintenul care-i оmboldea permanent. Era respectat de toţi ceilalţi, dar prea puţin iubit. Le citea toate astea оn ochi, cвnd le trăgea cвte-un perdaf.

Pe cвţiva оi cunoştea de multă vreme, unii erau veterani, оn serviciul lui Sam Whitcomb, chiar de mai multă vreme decвt el оnsuşi. Jake Fargo, de exemplu, cu favoriţii ăia ai lui, gata să se оmbete ori de cвte ori primea salariul. Lucrase cu Whitcomb la Western Union şi putea să-ţi povestească cum оi speriaseră şi-i făcuseră să respecte magia omului alb pe cei doi şefi indieni, Washakie şi Winnemuoca, făcвndu-i să comunice prin telegraf şi aducвndu-i apoi cu diligenţa la un punct aflat la jumătatea celor cinci sute de mile care-i despărţea. Fuseseră două piei roşii tare uimite, povestea Jake, cвnd au comparat ce-au vorbit şi au realizat cвt de repede fulgerul lung le dusese cuvintele. Dar, desigur, mai tвrziu indienii au trecut de spaima şi respectul pe care li-l insufla telegraful. Au realizat destul de curвnd că mişcările trupelor de soldaţi erau comandate prin telegraf şi au оnvăţat o şmecherie foarte isteaţă: să taie firele, să le оmpăneze cu fire din piele, astfel că puteai să cauţi la nesfвrşit unde era оntreruperea.

Din fericire, nu erau indieni care să-ţi facă necazuri aici оn Montana. Nu оn aceste zile. Şi deşi se părea că ultimii bizoni veniseră din Saskatchewan оn Montana, erau destul de puţini dacă-i comparai cu imensele turme care оnnegreau оnainte preriile dintr-o zare оn alta. Nu mai era vorba de stвlpi dărвmaţi de uriaşele animale care-şi frecau spatele de aceştia. Western Union avusese la un moment dat ideea de a оmpăna stвlpii cu ţepuşe ascuţite, ca să-i оndepărteze pe bizoni. Dar renunţaseră repede de tot la această idee. Bizonilor le plăcuseră aceşti piepteni improvizaţi Astea fuseseră necazurile оntr-o altă epocă; Brandon оşi avea şi el necazurile lui, dar munca mergea оnainte. Şase oameni ca să bată scoabele оn stвlpi, să-i оnalţe şi să-i aşeze la locurile lor. Patru oameni şi un atelaj să оntindă firele şi să le pună pe stвlpi. Conducătorul atelajului mai avea şi altele de făcut: trebuia să mute tabăra şi să-l ajute pe bucătar. Оn fiecare dimineaţă căruţa era оncărcată cu corturi şi cu bucătăria de campanie şi se ducea pвnă оn punctul cel mai оndepărtat ce urma a fi atins оn ziua respectivă. Оn fiecare seară, tabăra era instalată din nou, pвnă cвnd, оntr-o seară ajunseseră оn Valea Celor Trei Surori, cвmpia plină de iarbă, punctată de copaci, оntinzвndu-se оn faţa lor.

O zonă bună, оşi spuse Brandon, stвnd оn şa şi uitвndu-se de jur оmprejur. O zonă оn care va putea să mai reducă din timpul de construcţie. Copaci la оndemвnă pentru a face din ei stвlpi. Оşi aţinti privirea spre cele trei dealuri, de la care i se trăgea numele văii şi оşi aduse aminte că Warlock era sus, aproape de creasta dealului cel mai оndepărtat către apus. Măsură distanţa cu ochii, numără zilele pe care le mai avea la dispoziţie şi simţi cum i se strвnge stomacul.

Kirk Halliday veni a doua zi din Salish оntr-o trăsurică deschisă. Rămase оn trăsurică, uitвndu-se de jur оmprejur; i se vedea interesul pe figură. Mвnă apoi calul pвnă la locul din care Brandon conducea săpătorii. Halliday ridică o mвnă оn semn de salut şi-şi drese glasul.

— Am avut o discuţie lungă cu Sam Whitcomb, Brandon. A fost de acord cu schimbarea ta de rută. Spunea că niciodată n-ai dat greş pвnă acum. Te cunoaşte mai bine decвt mine. Probabil m-am cam pripit оn noaptea aceea.

Era cea mai verde ramură de măslin pe care un om i-o putea oferi, admise Brandon оn sinea lui. Ce rost avea să te оntrebi ce-i оn spatele ei?

— Aprovizionarea merge strună, spuse.

— Asta-i mвna celor din Salish. După cвt se vede şi tu te-ai ocupat ca lucrurile să meargă strună şi aici. Оţi mulţumesc, domnule. O să pot să-ţi telegrafiez mulţumirile mele оn Warlock peste cвteva săptămвni.

Halliday privi valea оnspre nor, cu mвna streaşină la ochi.

— Ceva necazuri cu nebunul ăla care ne-a alungat topografii?

— Ăla? Nu, nici un semn.

— Bine, mormăi Halliday şi оn curвnd o luă din loc оnapoi spre sud, trăsurica arătвnd ca un bondar negru оn zare. Brandon оşi clătină capul, privindu-l cum pleacă. Halliday se agăţa cu оndвrjire de personajul acela excentric.

Dar a doua zi tabăra avu un al doilea vizitator şi un al treilea.

Săpătorul cel mai avansat оl văzu pe primul şi strigătul său оl alertă pe Brandon.

Dinspre vest venea pe o muchie de deal, profilat astfel pe soare, un călăreţ оnalt, cu faţa ascuţită şi barba argintie, tunsă оngrijit. Acesta era pămвntul omului de pe cal; nota de ciudăţenie o dădea оmbrăcămintea lui. Purta uniforma completă de colonel de cavalerie din armata Confederată, inclusiv sabia şi o purta ca cineva care se оmbracă aşa de obicei. De data asta, uniforma nu era ponosită.

Săpătorul scuipă nişte tutun de mestecat.

— Ce naiba, spuse el, fără să se adreseze cuiva anume. E vreo aniversare a Confederaţilor astăzi?

Brandon avea impresia că e transportat оnapoi оn timp.

— Uită-te mai bine, amice. N-ai văzut decвt jumătate din spectacol.

Un al doilea călăreţ apăruse, alăturвndu-se primului. Cel de-al doilea era uriaşul negru Domingo, care umplea şaua la refuz. Domingo era оmbrăcat оn haina de lucru, dar se ţinea оn şa cu rigiditate militară. O secundă, cei doi se profilară оmpreună pe cer; apoi оnaintară, călărind оn spatele calului ce aparţinea colonelului. Cвnd fură оndeajuns de aproape, soldatul оşi ridică mвna оnmănuşată оntr-un salut curtenitor şi оntrebă:

— Cine e responsabilul aici?

— Eu sunt, răspunse Brandon şi-şi spuse numele. Amвndoi caii erau оnsemnaţi cu un T оncercuit, observă el. Fusese prea оntuneric ca să vadă vreo dangă оn acea primă noapte cвnd оl оntвlnise pe Domingo.

— Domnule, spuse soldatul, sunt colonelul Templeton. Alan Templeton. Оn prezent sub comanda generalului Longstreet, la fel ca şi оnsoţitorul meu, căpitanul Israel Domingo, un om liber. Constat că dumneavoastră construiţi o linie de telegraf, оn folosul cui, dacă-mi permiteţi să vă оntreb?

Un clopoţel de avertizare sună оn capul lui Brandon, sugerвndu-i răspunsul sub forma unei mici minciuni.

— Superiorii noştri оşi au sediul оn New Orleans.

— New Orleans! Templeton avea alura unui vultur, cu aceeaşi privire, acelaşi cioc neоnfricat. New Orleans, domnule, este оn mвinile yankeilor. Generalul Butler a cucerit oraşul iar flota lui Farragret atacă Vicksburgul. Se оntoarse repede către tăcutul Domingo. Ţi-ai repartizat trupele cum trebuie, căpitane? Am оnconjurat cu totul acest şantier?

Оn faţa lor se оntindea netedă cвmpia, doar acel deluşor blocвnd vederea. Nu era un loc prin preajmă оn care o trupă de oameni să se poată ascunde şi cu toate astea Domingo spuse cu solemnitate:

— Ordinele dumneavoastră au fost оndeplinite, domnu’! Cu o umbră de tristeţe оn voce.

Această tristeţe оl atinse pe Brandon, făcвnd să dispară ridicolul situaţiei şi-i оnăbuşi rвsul. Acesta era, deci personajul excentric ce se cantonase оn Valea Celor Trei Surori, izgonindu-i pe topografii lui Mountain Telegraph şi forţвndu-i să aleagă un traseu mai lung pвnă la Warlock. Brandon se aşteptase să vadă un nebun din soiul celor cu părul lung şi ochi fanatici. Оn loc de asta, оntвlnise un bărbat educat evident, bucurвndu-se de o creştere aleasă. Cu toate acestea, bărbatul era nebun, atвt de nebun оncвt pentru el timpul stătuse pe loc. Aproape două decenii după pacea de la Appomattox, acest război trecut era оncă o realitate pentru Colonelul Alan Templeton. La fel de real ca şi calul pe care-l călărea şi sabia pe care o purta la brвu.

Ce spusese oare Doctorul King, оn Salish, cвnd el, Brandon, оl оntrebase despre nebunul din Valea Celor Trei Surori? „Aş putea să-ţi povestesc mai multe despre el. Dar persoana оn cauză mi-e atвt prieten cвt şi pacient”.

Şi fata aceea pe care-o chema Miss Ellen, care, оmpreună cu acelaşi Israel Domingo, salvase un om al lui Mountain Telegraph pentru ca apoi să-i ceară să nu intre оn Valea Celor Trei Surori? Fata care avea un motiv al ei pentru această cerere motiv pe care оnsă nu-l explicase. Holt Brandon putea să-i vadă trăsăturile оn figura lui Alan Templeton şi astfel un alt mister se clarifica. Şi-ar fi pariat tot salariul de luna viitoare că ea este fiica lui Templeton şi acum putea оnţelege de ce nu dorise să-i povestească nebunia tatălui său.

Multe lucruri оi erau clare acum, deşi problema nu dispăruse doar pentru că o оnţelegea. Оn faţa lui stătea un bărbat care se opunea liniei de telegraf şi acest bărbat. Trebuia supus cu altfel de arme decвt cele pe care le puteai folosi cu un altul. Puteai să-ţi оndrepţi pistolul оmpotriva unui Champ McCoy, dar nu şi оmpotriva lui Alan Templeton, dacă doreai să-ţi păstrezi onoarea şi mвndria.

— Şi eu sunt texan, domnule, spuse Brandon. Şi vă dau cuvвntul de onoare al unui Confederat că acest telegraf este al unei оntreprinderi particulare şi nu are nimic de-a face cu războiul.

Дата добавления: 2015-10-23