Schimbarea mediului, complexitate şi incertitudine 3 страница

Apariţia pe piaţă a noilor mărfuri reprezintă un proces complex şi neunivoc. În primul rând ar trebui să distingem trei tipuri de inovaţii:

Adaptarea producţiei la modificarea cerinţelor pe piaţă, la condiţiile de producţie şi exploatare: acest tip de inovaţii oferă posibilitatea de a prelungi “ciclul de viaţă“ al articolului în condiţiile de saturare a pieţei;

Modificarea ce reprezintă o lărgire a asortimentului la articolul dat pa baza modelului iniţial: aceasta e chemată întâi de toate să lărgească cercul consumatorilor potenţiali şi necesită anumite modificări ale proceselor tradiţionale de producţie şi comercializare-realizare;

Renovarea producţiei: acesta e cel mai complicat proces, deoarece prevede restructurarea radicală a tehnologiei pentru fabricarea unor mărfuri principial noi, include chestiunile cu privire la investiţiile capitale, asigurarea ştiinţifică, pregătirea cadrelor etc.

Fiecare tip de inovaţii depinde şi se explică prin condiţiile tehnico-ştiinţifice, social-economice, de producţie reale.

Cea mai mare dificultate o prezintă elaborarea noilor mărfuri. Aceasta se poate produce în următoarea consecutivitate: generarea noilor idei, selectarea celor mai bune, analiza prin prisma activităţii de afaceri, elaborarea mărfii, lansarea în producţie, probarea pe piaţă, implementarea.

Cel mai important moment, ce determină succesul noului articol, este, fireşte, noutatea ideilor puse la baza lui. Acest stadiu de lucru nu se poate formaliza şi în mare măsură depinde de posibilităţile tehnologice. Cel ce elaborează noua marfă trebuie să cunoască toate inovaţiile tehnologice din ramura respectivă, precum şi în domeniile conexe.

Importante sunt de asemenea starea pieţei şi perspectivele ei de dezvoltare. Experienţa arată că în acest domeniu este necesară soluţionarea mai multor probleme. Printre cele mai importante pot fi menţionate, spre exemplu, căutarea ideilor noi pentru elaborarea mărfii noi, determinarea corectă a calităţilor ei de consum, capacitatea de a aduce idea la îndeplinire, estimarea posibilităţilor de realizare a noii producţii pe piaţa internă a ţării etc. Mărfurile noi sunt în primul rând mărfurile ce “reflectă“ spiritul timpului dat, realizările şi fenomenele tehnico-ştiinţifice, social-economice ş.a. din societate. în condiţiile actuale pentru aceste mărfuri este importantă miniaturizarea, modificarea şi reducerea ciclului de viaţă. De regulă, acestea se explică prin tendinţa producătorului de a studia consumatorul, cerinţele acestuia, doleanţele lui ascunse, preţurile spre care se orientează etc.

O componentă importantă în totalitatea mijloacelor de care dispune marketingul pentru promovarea mărfurilor pe piaţă îl constituie preţul. Dar preţul are şi funcţii specifice: serveşte ca factor important al concurenţei pe piaţă, se schimbă pe parcursul etapelor ciclului de viaţă al mărfii, condiţionează nivelul de deservire a consumatorilor, atenuează conflictele în procesele realizării mărfurilor, este principalul factor al segmentării pieţei etc.

Preţul, spre deosebire de alte mijloace ale marketingului (produsul, reclama etc.) este în mai mică măsură obiect de control nemijlocit al producătorului de mărfuri. Asupra formării lui acţionează mulţi factori cu caracter exterior. în primul rând, se ştie că cumpărăturile sunt strâns legate de nivelul preţurilor la mărfuri. De regulă, cu cât e mai scăzut preţul cu atât e mai mare cererea. Modificarea preţului face cererea mai elastică. Poate fi calculat din timp cum se va schimba cererea la schimbarea preţului respectiv. însă nu toţi cumpărătorii reacţionează la fel în cazul modificării preţului. Acest fapt şi serveşte drept unul dintre criteriile de segmentare a pieţei. Un alt factor îl constituie măsurile întreprinse de stat în domeniul formării preţurilor. Aceasta se referă, în temei, la fixarea preţurilor, stabilirea cuantumurilor lor minimale la unele mărfuri şi servicii, diversele restricţii la modificarea lor etc.

Trebuie de asemenea să menţionăm că fiecare participant la promovarea mărfurilor pe piaţă tinde să joace un rol important la stabilirea preţului pentru aşi asigura propriul profit. Producătorul, când este posibil, se străduieşte să creeze un sistem monopolist de promovare a mărfurilor sale şi să-şi reducă cheltuielile cu intermediarul în preţul mărfii. Comerţul en-gross şi cu amănuntul, invers, tinde să-şi sublinieze importanţa în faţa producătorului şi insistă asupra majorării adaosurilor comerciale şi a rabatelor de realizare en-gross.

În mod natural, cum s-a menţionat mai sus, o importanţă deosebită la formarea preţului o are concurenţa, mai ales dacă mediul exterior, în care activează întreprinderea este controlat integral de piaţă, iar cota controlului propriu şi al statului nu este prea mare. Precum se ştie, atunci când preţurile concurează, preţul se mişcă pe aşa numita curbă a cererii (ca să fie ridicată cererea se reduce preţul). Dacă întreprinderea încearcă să ridice preţul mai sus decât preţul de concurenţă, condiţionat de cerere, ea riscă să-şi piardă cumpărătorii.

Promovarea de către întreprindere a strategiei preţurilor în sistemul marketing depinde de realizarea următoarelor sarcini:

Determinarea obiectivelor strategiei date. Acesta poate fi orientată spre sporirea volumului de realizare a mărfurilor la preţuri scăzute (saturarea pieţei, predominarea asupra concurenţilor, reducerea cheltuielilor pentru materia primă, componente, forţă de muncă, reclamă, transport etc.); spre maximizarea profitului de pe urma aplicării unor preţuri prestigioase; menţinerii situaţiei stabile a întreprinderii pe piaţă, coordonând modificarea preţurilor cu furnizorii şi intermediarii săi.

Elaborarea strategiei în domeniul preţurilor. în condiţiile economiei de piaţă strategia preţurilor în mod clasic se bazează pe evidenţa cheltuielilor (pierderilor) proprii, cererea din partea consumatorului şi politica concurenţilor. în cazul strategiei bazate pe cheltuieli, la temelia preţului se pun numai cheltuielile de producţie şi profitul preconizat. Aceasta e posibil, când piaţa nu este saturată şi nu există concurenţi. Strategia bazată pe cerere presupune stabilirea preţului după studierea dorinţelor şi preferinţelor cumpărătorilor. în acest caz se stabileşte un asemenea nivel maximal al preţului, care face posibilă atingerea volumului preconizat de vânzări al unui produs de o anumită calitate. Strategia bazată pe concurenţă ţine cont de nivelul preţurilor pe care le propun concurenţii, indiferent de cheltuielile proprii. în acest caz preţul care e mai ridicat decât mediu pe piaţă poate fi asigurat numai cu condiţia că consumatorilor li se acordă avantaje suplimentare (îmbunătăţirea calităţii, servisul etc.).

Stabilirea căilor de realizare a strategiei alese în domeniul preţurilor. E vorba de folosirea preţurilor standarde şi schimbătoare (pentru asigurarea, spre exemplu, a stabilităţii în realizarea producţiei), a preţurilor flexibile şi unice (pentru menţinerea segmentelor de piaţă), preţurilor nerotunjite (pentru a sublinia că întreprinderea are o atitudine serioasă la formarea preţurilor), preţurilor la cumpărăturile de masă (cu rabat), a liniei preţurilor (realizarea producţiei în diapazonul de preţuri, în care fiecare preţ reflectă un anumit nivel de calitate) etc.

Realizarea strategiei în domeniul preţurilor necesită adaptarea permanentă la condiţiile de dezvoltare a cererii, cheltuielile, activitatea concurenţilor. în acest scop se folosesc pa scară largă rabatele, adaosurile, compensaţiile etc.

3.4. Falimentul întreprinderilor în condiţiile de concurenţă rigidă.

Prin falimentul (insolvabilitatea) întreprinderii se subînţelege incapacitatea ei de a satisface cerinţele creditorilor privind plata mărfurilor (lucrărilor, serviciilor), inclusiv incapacitatea de a achita plăţile obligatorii în buget şi fondurile nebugetare în legătură cu faptul că datoriile debitorului depăşesc valoarea bunurilor sale sau din cauza structurii nesatisfacătoare a structurii bilanţului debitorului. Falimentul se consideră ca atare după recunoaşterea de către judecată a insolvabilităţii întreprinderii sau după ce debitorul şi-a anunţat insolvabilitatea la lichidarea binevolă a întreprinderii. Temeiul pentru intentarea acţiunii cu privire la falimentul întreprinderii îl constituie cererea debitorului ori a creditorului (creditorilor), precum şi din partea procurorului.

În rezultatul examinării cazului judecata adoptă una din următoarele decizii:

1. Despre recunoaşterea falimentului debitorului şi deschiderea procedurii de concurs;

2. Despre reorganizarea întreprinderii, ce include administrarea externă a bunurilor întreprinderii şi asanarea (redresarea) ei;

3. Despre înţelegerea amicală, când debitorul şi creditorii ajung la înţelegerea de a se amâna sau a se achita în rate plăţile ce se cuvin creditorilor sau a se reduce datoriile.

În cazul că se recurge la administrarea externă a bunurilor debitorului judecata desemnează (În caz de necesitate - prin concurs) gestionarul de arbitraj al întreprinderii (de specialitate economist, jurist sau o persoană cu bogată experienţă administrativă). Persoanele oficiale din administraţia întreprinderii-debitor sau a creditorului nu pot candida la funcţia gestionarului de arbitraj.

Gestionarul e arbitraj îşi asumă următoarele funcţii şi sarcini:

Administrarea întreprinderii-debitor în baza obligaţiunilor şi drepturilor acordate conducătorului întreprinderii prin actele legislative respective;

înlăturarea în caz de necesitate a conducătorului întreprinderii de la conducerea întreprinderii-debitor;

Angajarea şi concedierea lucrătorilor în corespundere cu cerinţele Codului muncii;

Dispunerea de patrimoniul întreprinderii-debitor;

Convocarea adunării (comitetului) creditorilor;

Elaborarea programului de administrare externă a bunurilor debitorului şi organizarea realizării acestui program;

Exercitarea altor funcţii prevăzute de Legea cu privire la faliment.

Adunarea creditorilor poate forma comitetul creditorilor şi stabili funcţiile lui. Această adunare este convocată de către gestionarul de arbitraj şi despre deciziile ei se comunică judecăţii arbitrilor.

Dacă după expirarea unui anumit termen prevăzut în Legea cu privire la faliment scopul administrării externe a bunurilor debitorului este atins sau, invers, dacă gestionarul de arbitraj s-a convins că atingerea acestui scop este imposibilă, le se adresează judecăţii arbitrilor cu cererea despre încheierea administrării externe a bunurilor debitorului.

Dacă se constată că există posibilităţi reale de a restabili solvabilitatea întreprinderii-debitor, judecata arbitrilor ia decizia cu privire la efectuarea asanării acestei întreprinderi, în care scop se anunţă concursul respectiv. La concurs se admit persoanele juridice (inclusiv străine) şi fizice, precum şi membrii colectivului de muncă al întreprinderii-debitor. Participanţii la asanare convoacă o adunare, la care se elaborează un acord, conţinând obligaţiunea de a se asigura satisfacerea cerinţelor tuturor creditorilor în termenele convenite cu ei, indicaţiile cu privire la durata perioadei de asanare, precum şi la distribuirea între participanţii la asanare a responsabilităţii faţă de creditori.

Atingerea obiectivelor asanării îI permite gestionarului de arbitraj să înainteze cererea de încheiere şi sistare a acţiunii cu privire la insolvabilitatea (falimentul) întreprinderii. Concomitent rămân în vigoare toate drepturile participanţilor la asanare, stabilite în acordul despre asanare.

Dacă însă debitorul este recunoscut falimentar (insolvabil) şi se adoptă decizia despre deschiderea procedurii de concurs, apoi intervin următoarele consecinţe juridice:

¨ se interzice transmiterea sau înstrăinarea în alt mod a bunurilor debitorului (cu excepţia cazurilor când înstrăinarea este autorizată de adunarea cerditorilor), şi stingerea datoriilor acestuia;

¨ intervin termenele de achitare a tuturor creanţelor debitorului;

¨ se suspendează calcularea penalităţilor şi dobânzilor la toate tipurile de datorii ale întreprinderii-debitor.

Totodată gestionarul de arbitraj:

- capătă dreptul de a dispune de bunurile debitorului;

- face analiza stării financiare a debitorului, studiază temeinicia cerinţelor din partea creditorului, le recunoaşte sau le respinge;

- formează masa pasivă, inclusiv desfăşoară activitatea de încasare a datoriei de debitor;

- prezintă judecăţii arbitrilor şi creditorilor informaţia necesară cu privire la starea financiară a debitorului şi a bunurilor sale la momentul deschiderii procedurii de concurs;

- exercită funcţiile de administrare a întreprinderilor-debitor;

- formează componenţa comisiei de lichidare şi dirijează activitatea ei;

- convoacă adunarea creditorilor.

La adunarea creditorilor au dreptul să participe creditorii, gestionarul concursului, reprezentantul colectivului de muncă al întreprinderii-debitor şi debitorul. Dreptul de decizie îl au numai creditorii participanţi la concurs.

Estimarea activelor debitorului şi determinarea mărimii datoriilor lui se face în modul următor: toate bunurile (activele) debitorului, ce figurează în bilanţul contabil sau în documentele ce îl înlocuiesc formează baza pentru formarea masei concursului. În masa concursului se includ obiectele din sfera social-comunală, ce se află la balanţa debitorului, cu excepţia fondului locativ, instituţiilor preşcolare şi a unor obiecte ale infrastructurii de producţie şi comunale de importanţă vitală pentru regiunea dată.

Masa concursului se distribuie în modul următor: cheltuielile legate de procedura concursului şi continuarea activităţii întreprinderii-debitor se sting în primul rând. După acesta cerinţele creditorilor se satisfac în următoarea ordine:

¨ cetăţenilor, în faţa cărora debitorul poartă răspundere pentru că le-a adus prejudicii vieţii sau sănătăţii lor;

¨ pentru retribuţia muncii lucrătorilor, defalcările în fondul de pensii, plata indemnizaţiilor etc.

¨ creditorilor participanţi la concurs;

¨ stingerea datoriilor etc.

3.5. Aprecierea managerială a capacităţii de concurenţă.

În procedura de calculare a nivelului competitivităţii produsului fabricat sau în curs de elaborare este implicat atât consumatorul (piaţa), cât şi producătorul, posibilităţi tehnice şi economice ale acestuia.

Analiza pieţei se începe cu determinarea domeniilor tehnice posibile de aplicare a articolului (materialului), adică a acelor consumatori, care, utilizând acest articol vor fi în stare să efectueze o muncă folositoare sau să-i întrebuinţeze la construcţia unor articole mai complicate. Diferiţi consumatori înaintează diferite cerinţe faţă de calitatea mărfurilor propuse. De aceea este necesar să fie grupate în corespundere cu indicii de calitate. Nivelul de jos, minimal, al calităţii satisface cerinţele celor mai nepretenţioşi consumatori. Dacă indicii calităţii depăşeşte nivelul minimal, apoi ceilalţi consumatori potenţiali pot fi grupaţi conform nivelului cerinţelor lor faţă de caracteristicile tehnice ale articolului. Uzufructuare cu parametri tehnici apropiaţi se unesc într-o grupă. Disproporţii între grupe apar acolo, unde se schimbă mai mult condiţiile tehnice de aplicare a articolului şi, datorită acestui fapt, apar noi consumatori, care nu acceptă o calitate mai joasă.

În cazul fiecărei grupe de calitate se colectează informaţia despre cererea potenţială. Se întocmeşte graficul cererii pe piaţă, unde se indică potenţialul de consum preconizat, argumentat din punct de vedere tehnic, la nivelul minimal al calităţii, după aceasta se arată creşterea cerinţelor (necesităţilor) pentru următoarea grupă de calitate şi aşa mai departe, până la nivelul superior al calităţii. Astfel, volumul tehnic argumentat de aplicare la o executare mai calitativă include toate cerinţele precedente.

Dacă articolul de grupa calitativă superioară, din cauza apariţiei unor caracteristici tehnice speciale nu devine incapabil în grupele inferioare de calitate, apoi aceasta trebuie considerat drept un alt articol şi domeniul aplicării lui să fie examinat aparte.

Cererea fundamentală din punct de vedere economic, de regulă, este mai limitată în comparaţie cu aplicarea tehnic admisibilă. Limitarea se explică prin existenţa unor articole asemănătoare şi interschimbabile cu acesta, produse de concurenţi, precum şi prin preţul de utilizare (preţul de procurare şi cheltuielile de exploatare).

Existenţa concurenţilor şi preţurile la care aceştia îşi pot realiza articolul dat determină condiţiile, spre care trebuie să tindă producătorul pentru a cuceri partea respectivă a pieţei. Cu acelaşi preţ şi aceeaşi calitate poţi elimina concurenţii de pe sectoarele de piaţă pe care le ocupă. Noile întreprinderi, de regulă, se orientează spre fabricarea unor produse de înaltă calitate, dar aceasta duce la scumpirea inevitabilă a produselor. Perfecţionarea tehnologiei, a sistemului de organizare a producţiei şi gestiunii asigură reducerea cheltuielilor.

Sectoarele neocupate ale pieţei pot fi teoretic însuşite cu acelaşi preţ şi aceeaşi calitate ca a concurenţilor. Dar în realitate trebuie să se conteze pe indicii îmbunătăţiţi ai acestui articol, deoarece concurenţii care a însuşit deja producerea articolului dat va tinde să-i aducă îmbunătăţiri. Conform unor estimări aproximative pe baza analizei pieţei a circa 15 categorii de producţie îmbunătăţirea necesară a calităţii sau reducerea preţurilor trebuie să constituie nu mai puţin de 10-15%, pentru a neutraliza acţiunea concurenţilor.

Pentru eliminarea concurenţilor de pe pieţele deja cucerite de ei trebuie oferite consumatorului avantajate mai substanţiale, decât cele pe care le are în spaţiul liber deocamdată al pieţei.

Dispunând de informaţie suficientă cu privire la condiţiile enumerate mai sus, nu e greu, în cazul tipului de producţie dat, să fie modelului imitativ, cu ajutorul căruia poate fi determinat cantitativ volumul preconizat de realizare a articolului, adică indicii de totalizare al capacităţii de concurenţă.

Trebuie să se ţină cont de faptul că concurenţa nu suportă stagnare tehnică şi economică. Este necesar să fie apreciate relativ veridic posibilităţile concurenţilor de îmbunătăţire a calităţii articolului, reducere a cheltuielilor şi deservire mai calitativă a uzufructuarilor. Se pare, aceasta e una dintre cele mai dificila sarcini ale subdiviziunilor marketing ale firmei. Nu în zădar anume această informaţie a devenit obiectul spionajului industrial.

Pentru firma producătoare protecţia tainei privind tehnologia proprie şi potenţialul de îmbunătăţire a rezervelor economice e tot atât de importantă, deoarece concurenţii de afaceri cu aceeaşi logică.

Elaborarea algoritmului modelului de imitare a criteriului de competitivitate se face, precum se vede pentru prima dată. Considerăm necesar de asemenea să fundamentăm detailat raţionalitatea utilizării lui.

Tema 4. Funcţiile managementului.

1. Funcţia de planificare. Planificarea strategică.

2. Funcţia de organizare.

3. Funcţia de motivare.

4. Funcţia de control.

4.1. Funcţia de planificare. Planificarea strategică.

Planificarea ca funcţie a procesului de conducere e tratată de Taylor ca un rezultat al diviziunii muncii - intelectuale şi fizice. în cartea sa "Principiile conducerii ştiinţifice" (1911) el scria: între lucrători şi conducător există diviziunea muncii şi a răspunderii. Conducătorul îndeplineşte lucrul pentru care dânsul este mai pregătit, decât muncitorii care vor lucra mai efectiv, productiv dacă lucrul lor va fi din timp planificat de către conducător."

H.Fayol analizează funcţia de planificare în felul următor: "A conduce înseamnă a prognoza, a planifica din timp", şi "...planul este în acelaşi timp rezultatul prognozat şi direcţiile de acţiune, şi metodele ce se vor folosi".

Planificarea ca funcţie a conducerii cuprinde 6 etape:

1) scopul şi estimarea lui.

2) determinarea premiselor de bază (condiţiilor);

3) realizarea alternativelor;

4) alegerea alternativei optime;

5) începutul realizării planului;

6) realizarea şi controlul realizării.

În practica managementului contemporan se folosesc, la nivel de conducător al firmei, ca regulă, 7 variante de planuri:

1) plan - scop sau scop;

2) program;

3) normativ;

4) regulă, regulament;

5) procedură;

6) metoda;

7) deviz de cheltuieli.

1) Ţel, scop sunt stabilite de conducerea firmei, care arată direcţia dezvoltării ei. P. Odiorn clasifică scopurile care se realizează în procesul conducerii în patru grupe:

1) scop inovator - nou;

2) scop pentru rezolvarea problemei date;

3) scop pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;

4) scop de autoperfecţionare.

Scop sau scop inovator - realizarea lui necesită folosirea în procesul de conducere a metodelor noi, elementul ştiinţific, mijloace tehnice, analize, cercetarea noilor pieţe de desfacere a producţiei.

Scop pentru rezolvarea problemei - scopul, obiectivul final al oricărui proces.

Scop de serviciu - cu ajutorul lui conducătorul poate să-şi aprecieze lucrul său, de exemplu: "În luna septembrie am de ţinut o consfătuire cu managerii filialelor.

Autoperfecţionarea - analiza greşelilor proprii şi lichidarea lor.

2) Planuri-programe - noţiunea de program este mai vastă ca noţiunea de ţel, scop. Programul este o parte a planului, care determină timpul, rezultatul şi mijloacele folosite de lucrători pentru a atinge scopul, ţelul. Drept exemplu de program poate fi dat sistemul de legalizare a contractelor cu furnizorii, procesul de cumpărare şi instalare a utilajului.

3) Normative - planurile ce se folosesc pentru măsurarea, aprecierea cantităţii şi calităţii lucrului îndeplinit.

4) Plan - regulă sau regulament - apreciază limitele acţiunii aparatului de conducere. De exemplu, în unele firme funcţionează asemenea reguli:

- e interzisă primirea cadourilor de la reprezentanţii altor firme - furnizori ai firmei;

- fiecărui lucrător care are un stagiu de lucru mai mare de 5 ani la firma dată i se acordă o săptămână în plus la concediu.

5) Procedura - algoritmul (schema) îndeplinirii, realizării operaţiilor, mişcărilor în procesul de lucru. Procedura aprobării deciziei:

- etapa informativă;

- logică;

- organizatorică;

- tehnică.

6) Plan-metodă - procedeul, modelul, modul de executare a deciziei cu ajutorul realizării unor operaţii.

7) Plan ca deviz de cheltuieli - planificarea cheltuielilor pe o anumită perioadă.

În teoria şi practica managementului se foloseşte şi noţiunea de planificare strategică.

Planificarea strategică determină toate funcţiile manageriale; procesul planificării strategice asigură baza dirijării cu organizaţia şi membrii ei.

Planificarea strategică reprezintă o totalitate de acţiuni şi decizii ale managerilor, care dau o posibilitate de a elabora strategii specifice pentru organizaţie în vederea atingerii scopurilor. Planificarea strategică - totalitatea de acţiuni şi decizii pentru atingerea scopurilor.

Piter Loranj vede în planificarea strategică un instrument pentru adoptarea deciziei.

Planificarea strategică constă din 4 feluri de activităţi mangeriale:

1. Repartizarea resurselor.

2. Adaptarea la mediul ambiant.

3. Coordonarea internă.

4. Prevederea organizaţională.

Procesul planificării strategice poate fi reprezentat astfel: (vezi schema 5)

Дата добавления: 2015-08-27