Capitolul VII.

Casa cea mare din oraş a domnului Daniel Harcourt era tot pe o înălţime, numai că era vorba de acea coastă domoală, aflată la mare vogă, cunoscută sub numele de Dealul Rincon şi se sorea pe panta de miazăzi a bogăţiei. Un reporter recunoscător o caracterizase drept „princiară”, ca „în basme”, turiştii şi cei aflaţi în trecere pe acolo o ridicaseră în slăvi în scrisorile trimise prietenilor şi în însemnările lor intime, fiindcă multe celebrităţi care vizitaseră coasta se bucuraseră de ospitalitatea sa. Totuşi, farmecul acesteia se datora în primul rând gustului fără cusur al domnişoarei Clementina Harcourt, care-şi uimise tatăl intuind nevoile de lux şi confort ce se impuneau în situaţia lor. Şi o făcu pe maică-sa să încerce o chinuitoare perplexitate de cloşcă ce vede că din ouăle de raţă încredinţate grijii ei de mamă adoptivă iese, fără voia ei, un drăguţ, dar turbulent pui de lebădă.

Într-adevăr, după ce a opus o slabă rezistenţă asediului prosperităţii la Tasajara şi San Francisco, doamna Harcourt s-a lăsat deznădăjduită în voia ororilor acestei invazii. A acceptat să fie mazilită din bucătăria ei către entuziastele sale fete, înveşmântată în mătase neagră şi un fel de convenţionalism respectabil şi plantată în sufragerie. E greu de spus cum s-a întâmplat, dar ospitalitatea ei plină de milostenie şi predicile ca de azil nu numai că i-au câştigat popularitate, dar i-au dat şi un fel de distincţie. Atâta exaltare deplânsă cu atâta durere chiar de ea, cea care o manifesta, părea a fi un semn de superioritate. Toţi spuneau despre ea că era „maternă”, chiar şi cei care ştiau ceva vag că exista şi un băiat de care se scuturaseră şi care se lupta pe undeva, împreună cu o soţie neajutorată, cu sărăcia şi că aceeaşi mamă trecuse de partea soţului când fusese vorba să dezmoştenească o fiică ce se măritase fără să se gândească prea mult. Se spunea cu duioşie că era o soţie „adevărată”, pentru că nu se aşezase de-a curmezişul nici unei meschinării a soţului ei, nu-i impusese nici o singură acţiune generoasă, nici nu pusese la îndoială obligaţia de a se sacrifica atât ea, cât şi restul familiei de dragul lui. Pentru că nu exista nimic pentru care să-şi bată prea mult capul să pozeze, doamna Harcourt era aproape lipsită de orice poză şi chiar şi necruţătorul Lawrence Grant fu izbit de aerul de demnitate pe care-l respira, în salonul palatului din San Francisco, simplitatea ei destul de îngustă, care până şi în Sidon părea neînsemnată. Părea să se impună ca o concluzie perfect întemeiată că, atunci când o femeie cu o asemenea simplitate şi lipsită de pretenţie ajunge să aibă o atitudine ostilă faţă de cineva, numai acel cineva putea fi de vină.

De la festivitatea aceea din Tasajara, domnul Grant devenise un musafir permanent al casei Harcourt şi se afla acolo chiar şi în ajunul plecării sale din San Francisco. Situaţia onorabilă a fiecăruia din cei doi făcea ca legăturile dintre ei să pară cât se poate de fireşti, fără să stârnească nici o bârfă cu privire la puterea de atracţie a fetelor lui Harcourt. Târziu, într-o după-amiază, în vreme ce trecea prin faţa uşii biroului lui Harcourt, gazda îl invită înăuntru. Îl găsi pe Harcourt aşezat la birou, cu nişte ziare dinainte şi cu un exemplar împăturit din Trâmbiţa. Cum stătea cu spatele spre lumina tot mai slabă ce venea pe fereastră, faţa îi rămăsese în umbră.

— Fiindcă veni vorba, Grant – începu el afectând o nepăsare ce nu se potrivea cu motivele pentru care-l invitase înăuntru – s-ar putea să fie nevoie să-i cam scutur pe tipii ăia care mă ponegresc şi mă înjură prin Trâmbiţa.

— Păi de ce, doar n-au mai spus nimic nou? se miră Grant şi zâmbi, uitându-se spre ziar.

— Nu… nu vântură decât tot ceea ce au spus şi mai înainte – îi răspunse Harcourt, fără să deschidă ziarul.

— Atunci – reluă Grant bine dispus – nu te prea supără că declară că nu dumneata eşti cel dintâi pionier al Tasajarei, fiindcă-i adevărat, sau că tipul acela, Lige Curtis, a dispărut subit, că aşa s-a întâmplat, dacă-mi amintesc eu bine. Şi nimic din ceea ce spun nu-ţi anulează nici unul din drepturile pe care le ai asupra Tasajarei, ca să nu mai vorbim de cei cinci ani în care ai fost stăpânul necontestat al oraşului.

— Desigur, nu ridică nici o problemă legală – interveni Harcourt, brusc. Dar fiind vorba de o relatare absurdă, vreau să le anulez insinuările. Iar dumneata îţi aduci aminte toate împrejurările, nu-i aşa?

— Aşa cred! Ascultă, scumpul meu prieten, le-am spus peste tot. Aici, la New York, Newport şi la Londra. Ah, Doamne, e una din cele mai reuşite poveşti ale mele. Cum m-a trimis o companie împreună cu un topograf, să cântăresc posibilităţile de a construi o cale ferată şi de a dezvolta o regiune agricolă în plină pustietate, cum, îndată ce mi-am făcut treaba – care s-a vădit a fi de mare amploare – m-am trezit luat de viituri pe o plută, am naufragiat pe malul dumitale şi ţi-am demonstrat practic ceea ce dumneata nici nu ştiai şi nici nu îndrăzneai să speri: că putea exista o cale de legătură pe apă drept de la embarcadero la Sidon. Am povestit ce seară minunată am petrecut cu dumneata şi fetele dumitale, în vechea casă şi cum ţi-am plătit pentru ospitalitate, vânzându-ţi pontul cu calea ferată, cum în vreme ce noi ne distram cu cărţile ai dispărut, pentru a încheia târgul pentru teren cu beţivul acela de ’Lige Curtis…

— Cum asta? îl întrerupse Harcourt, iute.

Era bine că Grant nu putea vedea limpede expresia feţei lui Harcourt, pentru că stătea contra luminii, fiindcă altfel răspunsul său ar fi fost mai tăios. Aşa că răspunse doar puţin mai băţos:

— Scuză-mă… Harcourt îşi reveni.

— Vă înşelaţi cu toţii! spuse el. Târgul se încheiase cu mult înainte. Din clipa în care-ai pus dumneata piciorul în casa mea, nu l-am mai văzut niciodată pe Lige Curtis. După-amiază, atunci, mi-a călcat ultima oară în magazin. Pot dovedi asta.

Era atât de şocat şi revoltat de a vedea că felul în care brodise el faptele, lăsând unele deoparte şi falsificându-le pe celelalte, era confruntat cu o versiune şi mai uimitor de eronată, încât, pe moment, se simţi neajutorat. Ce s-ar întâmpla, îi trecu lui prin minte, dacă s-ar pretinde că Lige s-a întors din nou după ce-au plecat puturoşii ăia din prăvălie, sau că n-a mai părăsit deloc prăvălia, aşa cum s-a spus? Prostii! Doar John Milton fusese acolo şi citise toată vremea şi el putea tăgădui aşa ceva. Da… dar John Milton… era fiul de care se lepădase el… duşmanul lui… poate chiar cel care-l calomnia.

— Dar – reluă Grant liniştit – nu-ţi aduci aminte că fata dumitale, Euphemia, spunea în seara aceea ceva despre terenul pe care Lige ţi-l oferise, iar dumneata te-ai repezit la fată destul de aspru, pentru că-ţi dădea secretele în vileag şi după aceea ai ieşit? Cel puţin, asta-i impresia mea.

De fapt, era mai mult decât o impresie. Grant, cu memoria lui de savant, sensibilă la amănunte caracteristice, reţinuse acele împrejurări particulare ca parte integrantă a unor fenomene sociale generale.

— Nu ştiu ce spunea Phemie – reveni Harcourt, enervat – dar ştiu că nu exista nici o ofertă care să aştepte răspuns. Terenul mi-a fost vândut înainte de a te fi zărit vreodată pe dumneata. Cum? M-ai crezut în stare de potlogării mărunte faţă de Curtis? Adăugă el, râzând forţat.

Grant zâmbi. Era obişnuit să audă despre astfel de şmecherii de la oamenii de afaceri pe care-i cunoştea – deşi, prin firea şi educaţia lui profesională, nu era în stare să le facă – şi nu-l socotise pe Harcourt mult mai scrupulos decât alţii.

— Poate că aşa-i – răspunse el înveselit – dar, pentru dumnezeu, nu-mi cere să-mi distrug faima de povestitor numai de dragul unui amănunt sau două. Te asigur că, aşa cum o spun eu, e o poveste foarte pasionantă şi nu te stânjeneşte deloc în afacerile dumitale. Dumneata eşti eroul. Hai s-o lăsăm baltă!

— Da – făcu Harcourt, fără să bage de seamă aerul de superioritate, oarecum cinică, a lui Grant. Dar îţi rămân îndatorat dacă nu o vei mai repeta în felul acesta. Sunt şi oameni destul de josnici care să scoată din asta cea mai neagră calomnie. Mie puţin îmi pasă… desigur… dar familia mea… fetele… doar ştii, sunt foarte sensibile.

— Nici nu mi-a trecut prin cap că ele ştiu ceva… cu atât mai puţin că le pasă de toată treaba asta – spuse Grant deodată, serios. Îmi vine să cred că, dacă tipii ăia de la Trâmbiţa ar şti că deranjează nişte doamne, ar renunţa. Cine-i redactorul? Ascultă… lasă-mă pe mine. Mă ocup eu de treaba asta. E mai bine ca dumneata să nu te arăţi.

— Cred că înţelegi, Grant, că dacă ar fi fost o tărăşenie cât de cât serioasă – adăugă Harcourt cu un aer de nepăsare – n-aş fi lăsat pe nimeni să se ocupe de chestiune, ci m-aş fi ocupat personal de ea.

— Scumpul meu prieten, te asigur că nu va fi nimeni provocat la duel şi nu va avea loc nici un schimb de focuri, după canoanele clasice, oricare ar fi rezultatul intervenţiei mele – îi răspunse Grant, vesel. Se va aranja totul.

Era conştient de greutatea poziţiei sale de om independent, mai ales că fusese invitat adesea să medieze în alte situaţii delicate. Şi Harcourt era conştient de asta şi printr-un ciudat capriciu al firii, acum se simţi deodată uşurat, văzând calmul cu care Grant acceptase ideea că versiunea lui era falsă, ceea ce, la început, păruse atât de primejdios. Dacă era gata să ierte ceea ce socotea el a fi şmecherie, atunci nu va fi mai aspru nici cu faptele adevărate care ar putea ieşi la iveală, bineînţeles, exceptând acea intervenţie în actul de vânzare-cumpărare, pe care nimeni n-o putea descoperi, decât Curtis cel dispărut. Faptul că un om cu poziţia solidă a lui Grant se interesa de această problemă avea să-l apere de maşinaţiile acelor meschine gelozii personale provocate de modestele sale începuturi. Iar dacă, aşa cum socotea el, lui Grant nu-i era deloc indiferentă Clementina…

— Cum vrei, spuse el, cu prefăcută indiferenţă. Şi acum, să vorbim de altceva. Clementina se gândeşte de mult la o plimbare călare la San Mateo, ca să-i facă plăcere doamnei Ashwood. Trebuie să le arătăm puţină amabilitate şi trebuie invitat şi fratele acela al ei din Boston, domnul Shipley. Eu nu pot pleca, iar nevastă-mea poate să-i întâmpine doar cu trăsura la San Mateo. Bănuiesc că Clementinei i-ar veni mult mai uşor dacă mi-ai lua dumneata locul, ca amfitrion şi ai ajuta-o să se ocupe de cei ce iau parte la plimbare. E nevoie de un bărbat şi cred că te preferă pe dumneata… fiindcă după cum ştii, are o slăbiciune… numai dacă nu cumva te va răpi doamna Ashwood, sau Phemie, sau altcineva.

Din colţul său aflat în umbră putea vedea încântarea care se aprinsese în ochii lui Grant, deşi acesta îi răspunse pe tonul lui obişnuit de zeflemea:

— Voi fi cât se poate de încântat să devin cowboyul domnişoarei Clementina, să prind cu lasoul pe toţi fugarii şi să-i ţin pe drumul cel bun pe cei care o iau razna.

Dar s-a văzut că nu prea era nevoie de această activă cooperare, pentru că atunci când, câteva dimineţi mai târziu, cavalcada cea veselă o porni de acasă, împovărătoarele sarcini ale lui Lawrence Grant păreau să se mărginească doar la obligaţia de a se purta ca un obişnuit cavaler pe lângă domnişoara Clementina – câţiva paşi în urma restului grupului. Această distanţă de siguranţă le dădea prilejul să stea de vorbă fără să-i audă nimeni – discreţie bătătoare la ochi.

— Tatăl dumitale a fost atât de drăguţ cu mine ieri, că, de nu ţi-aş fi promis să nu spun nimic, cred că i-aş fi căzut acolo în genunchi, i-aş fi dezvăluit sentimentele mele, i-aş fi cerut mâna dumitale şi binecuvântarea lui… tot ce face cineva în astfel de situaţii. Dar spune-mi, cât mai ai de gând să mă ţii sub tensiune?

Clementina îşi întoarse, pe jumătate absentă, privirea limpede spre el, de parcă ar fi încercat să-şi readucă în memorie ceva de care nu-şi putea aminti prea bine.

— Uiţi – spuse ea – acea parte a promisiunii dumitale în care era vorba că, fără încuviinţarea mea, n-ai să-mi mai pomeneşti nici mie nimic.

— Dar de-acum nu prea mai am timp. Dă-mi şi mie o speranţă înainte de a pleca. Lasă-mă să sper că atunci când ne vom întâlni la New York…

— Ai să vezi că voi fi la fel ca acum! Da! Cred că asta ţi-o pot promite. Ajunge atât. Ieri mi-ai spus că mă iubeşti pentru că în cinci ani nu m-am schimbat deloc. Poţi să fii sigur, bănuiesc, că nu mă voi schimba acum în tot atâtea luni!

— Măcar dacă aş şti…

— Ah, dacă aş şti… dacă am şti cu toţii! Dar nu ştim. Hai, domnule Grant, să lăsăm lucrurile în pace, aşa cum sunt. Numai dacă nu vrei să te întorci puţin mai înapoi şi să vezi cum erau lucrurile atunci… la Sidon. Mi se pare că, pe vremea aceea, erai mai înclinat spre Euphemia.

— Clementina!

— Aşa mă cheamă, iar cei de dinaintea noastră ştiu şi ei asta.

— Ţi se spune Clementina… dar nu eşti deloc milostivă!

— Greşeşti foarte mult, fiindcă puteai să vezi că domnul Shipley şi-a strunit de vreo două ori calul numai ca să poată auzi ce-mi spui, iar Phemie îi arată mereu doamnei Ashwood peisajul din spatele nostru.

Pentru Grant toate astea erau cu atât mai exasperante, cu cât vorbele şi purtarea fetei nu trădau nici urmă de cochetărie sau glumă. Nu se putu stăpâni să nu-i spună puţin cam amărât:

— Din felul în care te porţi, nimănui nu i-ar trece prin cap că asculţi o declaraţie de dragoste.

— Dar după purtarea dumitale ar putea să-şi închipuie că ai dreptul să te cerţi cu mine… ceea ce ar fi şi mai rău.

— Nu ne putem despărţi astfel! Ar fi prea crud pentru mine.

— Altfel nu ne putem despărţi, fără riscul de a fi şi mai crudă.

— Dar măcar spune-mi că n-am nici un rival! Nu e nici un alt pretendent preferat?

— Acum te porţi la fel ca toţi bărbaţii… şi eşti atât de departe de bărbatul mândru care am crezut că eşti. De ce-i trece unui bărbat ca dumneata prin minte o idee ca asta? Dacă aş fi bărbat, mie nu mi s-ar întâmpla una ca asta.

Îi aruncă o privire atât de limpede şi netulburată, nici de vanitate nici de dorinţa de a ocoli un răspuns, încât el se convinse, plin de deznădejde, de adevărul spuselor ei. Ea continuă, pe un ton uşor coborât.

— N-ai dreptul să-mi pui astfel de întrebări… dar poate tocmai de aceea vreau să-ţi răspund. Nu! Nu e nici unul! Taci! Un călăreţ atât de bun ca dumneata dă un exemplu prost celorlalţi, înghesuindu-mă cu calul în marginea drumului. Du-te înainte şi spune-i Euphemiei să nu mai zădărască şi ea calul doamnei Ashwood sau s-o provoace la întrecere. Mi-e teamă că e cam nărăvaş, iar doamna Ashwood nu e obişnuită cu frâiele astea spaniole. Şi cred că trebuie să-i spun vreo două vorbe şi domnului Shipley, care nu pare să înţeleagă că eu sunt aici în calitate de „doamnă de companie”, iar dumneata de căpitan al expediţiei.

Dădu pinteni calului, îmboldindu-l înainte, iar Grant fu obligat să se ducă lângă sora ei care, călare pe un murg zdravăn, se distra stârnind mustangul negru al doamnei Ashwood, care era şi aşa destul de nervos din cauza felului neobişnuit în care strunea frâul mâna acelei femei din est. Praful gros, care silise ceata celor douăzeci de călăreţi să meargă până atunci în grup strâns în două şiruri, îi obligă, la prima spărtură ivită în îngrăditura de pe marginea drumului, s-o apuce în galop peste câmp, răzleţindu-se. Grant s-ar fi pus la dispoziţia oricui numai să scape de nemulţumirea care îl rodea; îşi struni calul lângă Euphemia şi blonda ei tovarăşă.

— Lasă-mă pe mine în locul dumitale, până se mai domoleşte calul doamnei Ashwood – îi şopti el Euphemiei.

— Mersi… şi bănuiesc că asta n-o deranjează pe Clem, care se chinuie să-l potolească pe al meu – i-o întoarse ea, aruncându-i o privire provocatoare şi scuturând din cap – gest demn de năbădăiosul bidiviu pe care-l călărea.

— Te crede în stare să te stăpâneşti şi singură, ba chiar şi pe alţii – îi răspunse el, uitându-se înveselit la Shipley, care călărea cam ţeapăn de cealaltă parte.

— Nu fi chiar atât de sigur – îi replică Phemie, expediindu-i o altă privire primejdioasă. Dumitale îţi mai pot face încă necazuri.

Se apropiau de prima unduire a acelei câmpii cu pământ brun-roşcat – o pantă împădurită, care părea să se împartă brusc în două văi umbroase. Grant îi dădu câteva sfaturi practice doamnei Ashwood şi-i arătă cum să-şi stăpânească mai bine mustangul, abia atingându-l, ca şi cum l-ar fi mângâiat numai pe grumazul foarte sensibil. Nu încerca nici o pornire sentimentală spre acea frumoasă invitată – o văduvă tânără şi foarte bogată – deşi nu putea să-i tăgăduiască neîndoielnica bună creştere, rafinamentul intelectual şi un fel de aer languros şi gânditor care aducea aproape a melancolie şi-i sublinia trăsăturile delicate de blondină. Dar băgă de seamă că, faţă de cei din familia Harcourt, ea manifesta un fel de politeţe rezervată şi uşor stânjenită, lucru pe care el îl resimţi neplăcut, cu instinctul de loialitate al îndrăgostitului.

Mai întâi puse acest lucru pe seama nepotrivirii dintre rafinamentul intelectual şi sufletesc al doamnei Ashwood şi lipsa recunoscută de înclinaţii sentimentale la cei din familia Harcourt. Dar mai există şi altă contradicţie înnăscută.

Era foarte politicos cu doamna Ashwood, iar ea îi răspunse cu amabilitatea unei femei bine crescute, vădind totodată – era nevoit să recunoască – o înţelegere mult mai adâncă faţă de meritele sale, decât au arătat vreodată fetele Harcourt. Şi, totuşi, simţea că ea era cam în dezacord cu ceilalţi.

— Mi-e teamă că nu vă place California, doamnă Ashwood – începu el, glumind. Probabil că viaţa de aici vi se pare prea neconformistă şi pornită împotriva convenţiilor.

Ea îi aruncă iute o privire mirată.

— Spuneţi asta cu toată sinceritatea? Mie mi se pare că din contră. Şi îmi doream atât de mult o astfel de viaţă. Din câte mi s-a povestit despre California, despre modul original de a trăi, plin de neprevăzut, despre dispreţul dumneavoastră faţă de vechile forme sociale şi obiceiuri, mi-e teamă că speram să văd tocmai contrariul celor pe care le văd acum. Ba chiar şi grupul acesta, în afară de faptul că doamnele sunt mai drăguţe şi îmbrăcate cu lucruri mai scumpe, e aidoma oricărui grup pornit la plimbare la Saratoga sau New York.

— Şi la fel de fără har, vreţi să spuneţi.

— La fel de convenţional, domnule Grant. În afară de această minunată fiinţă de sub mine, pe care n-o înţeleg şi căreia puţin îi pasă de asta. Uite! Vezi! Ce-am zis!

Calul ei făcu deodată un salt înainte, dar când Grant se luă după ea, văzu că de vină era Phemie, care, apucată de o toană nebunească, o pornise în galop turbat. Vreo şase tineri primiră provocarea cu veselie, emoţia se transmise şi celorlalţi şi, până la urmă, toată cavalcada porni în goană la vale. Grant rămase lângă doamna Ashwood, încercând să stăpânească mustangul, precum şi propriul său cal, cuprins şi el de nelinişte, când lângă ei se arătă Clementina.

— Mi-e teamă că iapa Euphemiei e apucată într-adevăr de năbădăi – îi spuse ea repede, în şoaptă. Ia-te după ea şi nu-ţi mai bate capul cu noi.

— Grant privi iute înainte. Iapa Euphemiei, stârnită şi mai mult de chiotele care veneau din urmă şi fiind, după toate aparenţele, de nestăpânit, se îndepărta repede. Fără o vorbă, având încredere doar în instinctul lui de călăreţ şi în buna cunoaştere a terenului, Grant ţâşni glonţ, luând-o înaintea celorlalţi, ca s-o ajungă din urmă.

Dar, din nenorocire, asta dădu din nou imbold celorlalţi cai; se apropiau de un loc unde panta se termina şi porneau două canioane în direcţii diferite. Doamna Ashwood struni cam brutal frâul. Spre consternarea ei, mustangul se opri scurt, aproape în aceeaşi clipă, învingându-şi copitele din faţă în pământ şi alunecând chiar puţin înainte. Dacă nu s-ar fi ţinut atât de bine în şa, ar fi fost zvârlită peste cap. Se redresa, dar, făcând asta, trase şi frâul şi, spre uimirea ei, mustangul se înţepeni pe cele patru picioare ca şi cum ar fi aşteptat o smucitură şi apoi începu să se tragă încet înapoi, tremurând tot de emoţie. Femeia nu avea de unde să ştie că animalul, crescut pe acele meleaguri, crezuse că participa la un rodeo şi, cu mintea lui de cal, socotise că blonda călăreaţă pe care o ducea în spinare prinsese ceva cu lassoul. În zadar îl îndemna înainte, calul aştepta smucitură. Când norul de praf care-i învăluia se împrăştie, ea văzu cu uimire că rămăsese singură. Toată ceata dispăruse într-unul din canioane, dar în care anume nu ştia!

Când reuşi, în cele din urmă, să-şi îmboldească mustangul mai departe, se hotărî s-o ia prin canionul din dreapta, nutrind speranţa că ori se vor întoarce şi-i va întâlni, ori o vor ajunge din urmă. O fire mai practică şi mai puţin înclinată spre aventură ar fi aşteptat la acea răscruce până când se întorcea careva, dar doamnei Ashwood nu-i părea deloc rău să mai rămână şi ea cu gândurile ei şi să se bucure singură o vreme de acea nouă privelişte. Nu se îndoia că, în cele din urmă, avea să găsească drumul spre hotelul din San Mateo, care nu putea fi prea departe şi să ajungă la vreme acasă.

Deocamdată, drumul se desluşea bine, deşi începu să şerpuiască printre şirurile de pini şi zadă ce urcau conturând pantele dealurilor atât de înalte, încât se mira că nu le văzuse încă din câmpie. O impresie neprihănită de singurătate primitivă, o senzaţie de apropiere tainică şi tăcută de un chip al naturii pe care nu-l mai văzuse, mireasma ciudată, aproape înăbuşitoare a frunzişului niciodată atins de soare, a ierbii necălcate şi a buruienilor, toate la un loc conspirau să-i stârnească un sentiment de exaltare, în vreme ce mergea încet călare.

Chiar şi mustangul ei încerca o senzaţie de eliberare şi parcă era mai inteligent; sau poate că între ei se stabilise prin simpatie un fel de înţelegere a nevoilor lui şi a dorinţelor ei. Instinctiv, femeia îl lăsă în voia lui, frâul spânzura liber pe grumazul arcuit şi mândru al calului. Cuprinsă de un sentiment de siguranţă, în acea pustietate, femeia se trezi că-i vorbeşte calului cu o primitivă naturaleţe. În timp ce mergea mai departe, în jurul ei părea că se lasă tot mai mult liniştea neînţeleasă a tuturor celor însufleţite şi neînsufleţite, până când, fără să-şi dea seama, se opri dinaintea unui codru întunecat, cu arbori înalţi şi în faţa ei se deschise o poiană întinsă, numai iarbă, pe ale cărei buze cafenii şi mute natura însăşi părea să-şi fi pus degetul a tăcere. Uită şi de ceata de care se rătăcise şi de prânzul spre care se îndrepta. Şi, mai important decât toate, uită că lăsase în urmă drumul bătut şi, cuprinsă de emoţie şi de un fel de aşteptare, porni înainte, cufundându-se sub acea boltă de umbră.

În timp ce copitele calului se afundau neauzite în muşchiul elastic al poienii, ea se lăsă şi mai mult cuprinsă de uitare. Uită de imboldurile şi pasiunile artificiale ale vieţii pe care o trăia de atâta vreme, uită de lucrurile mărunte şi grijile meschine ale traiului ei de femeie bogată, uită de ea însăşi, sau mai bine zis îşi aminti de eul ei demult uitat. Fiindcă în dulcele refugiu al acestui, sanctuar pe jumătate cuprins de umbră, nimicurile şi gătelile trecutului alunecară de pe ea, ca un veşmânt de prost gust. Şi anii copilăriei răzgâiate, pline de mângâieri şi precocitatea searbădă care apoi au trecut într-o maturitate cu mici ambiţii şi triumfuri fără rost; şi a ajuns apoi la triumful – în ochii lumii – mizerabil al unei căsătorii care i-a ultragiat gingăşia şi i-a lăsat în suflet neîmplinire şi silă; şi anii căsniciei fără un cămin, un copil sau puţină izolare şi văduvia care i-a adus în cele din urmă alinare, dar odată cu asta şi conştiinţa tinereţii risipite în zadar – toate, toate păreau să se desprindă de ea, uşor ca cetina sau ca rămurelele ce se uscau în tăcere în bolta întunecată de deasupra capului ei. În mireasma plină de măreţie a răsuflării codrului îşi regăsi adevărata conştiinţă. Pe undeva, pe sub umbra aceea grea, părea să se ascundă încă ceea ce ar fi trebuit să fie tinereţea ei nevinovată de nimfă, care s-ar fi putut să-i iasă în cale şi s-o salute. Cântece vechi, uitate, a căror muzică o nesocotise, asaltată de dezacordurile vieţii ei uşuratice, se înălţau din nou, doar de ea auzite, în acea tăcere adâncă şi duioasă. Visuri de fetişcană, de care-i fusese ruşine fără nici un rost sau le aruncase odată cu jucăriile copilăriei, se apropiau iarăşi de ea şi căpătau fiinţă adevărată în acea blândă lumină. Închipuiri de demult, vechi frânturi de versuri şi cântece din copilărie deveneau reale şi se mişcau uşor dinaintea ei. Copilărosul prinţ, care ar fi trebuit să vină, era acolo; copilul pe care ar fi trebuit să-l aibă era şi el…

Se opri deodată cu ochii scăpărând şi înroşindu-se toată de mânie. Fiindcă se părea că acolo era şi un bărbat, care tocmai se ridica de pe trunchiul de copac pe care şezuse.

Дата добавления: 2015-11-16