Coperta de : Mihai manescu 11 страница

După câteva momente de tăcere, scrută orizontul fără nori, apoi adăugă, cu aparentă inconsecvenţă:

— O să avem o zi frumoasă, Johnny.

— O zi frumoasă ca să murim, replică Nkoison, sumbru.

Apoi il privi pe căpitan drept in ochi şi schiţă un zâmbet:

— li aşteptăm de multă vreme, dar japonezii sunt nişte adevăraţi gentlemeni — în această privinţă, puteţi afla ceva de la Miss Drachmann; totdeauna au fost i arte politicoşi şi'cred că nici de astă dată nu se vor lăsa proa mult aşteptaţi.

Dar japonezii s-au lăsat aşteptaţi, relativ, destul de multă vreme. Nu prea multă, dacă ar fi fost s-o socoteşti în secunde, minute şi ore; dar atunci când e vorba d'e oa­meni, de oameni disperaţi, de prea mult timp torturaţi de neprevăzut, care aşteaptă în fiece moment să survină ine-

142 vitabilul, atunci secundele, minutele şi orele îşi pierd semnificaţia lor de unităţi absolute pentru măsurarea timpului şi contează doar aşteptarea încordată a momen­tului trecător, cu mereu prezenta anticipare a ceea ce inexorabil trebuie să se întâmple. Secundele se tirase anevoios devenind minute, minutele se întind interminabil şi se lungesc până la o oră, apoi urmează o altă oră, cerul rămâne tot gol şi linia lucitoare a orizontului rămâne calmă, liniştita şi neîntreruptă. Findhorn ştia că sute de nave şi avioane inamice cutreierau marea în căutarea Viromei şi nu înţelegea de ce nu apăreau: presupunea doar că< măturaseră zona respectivă în după, amiaza precedentă, în timp ce ei făcuseră cale întoarsă ca să dea ajutor lui Kerry Dancer şi probabil că acum inamicul răscolea marea, departe spre sud. Sau credeau poate că Viroma pierise în taifun — dar când această explicaţie îi trecu prin minte, Findhorn o respinse ca fiind mai curînd o dorinţă a sa pentru că nu era obiceiul japonezilor să-şi ia presupunerile drept realităţi... Indiferent de motiv, Viroma rula deocamdată spre sud-est, singură pe vasta întindere a mării pustii. A mai trecut o oră, apoi alta, acum era amiază, soarele strălucitor se ridica arzător, aproape vertical, în văzduhul încins ca un cuptor şi pentru prima dată căpitanul Findhorn îşi permitea un simţământ nesigur de speranţă reconfortantă: după Strâmtoarea Cari-mata, în întuneric şi pe Marea Javei, puteau îndrăzni să creadă iar că vor ajunge la un adăpost. Soarele era la zenit, amiaza a trecut, minutele se furişau din nou, cinci, zece, cinsprezece, douăzeci, fiecare minut scurgându-se tot mai încet şi speranţa crescând în acelaşi ritm. Dar, la douăzeci şi patru de minute după miezul zilei, speranţa s-a risipit ca o pulbere suflată şi lunga aşteptare a luat sfirşit, -

Primul a văzut -o un lunar de pe teugă: o mică pată neagră, departe spre sud-vest, materializîndu-se din ceaţa căldurii, apărînd deasupra liniei orizontului. Citeva se­cunde păru că rămâne pe loc, staţionară în văzduh, un punct negru neînsemnat, suspendat în aer, apoi, aproape deodată, nu a mai fost o pată mică, ci s-a mărit cu fie­care răsuflare a celor de veghe, şi nu mai era estompată, ci căpăta o formă, tot mai concret definită, până când s-a putut observa, clar şi fără îndoială, conturul fuselajului şi aripilor: era un avion de luptă japonez de tip Zero, probabil prevăzut cu rezervoare suplimentare de benzină pentru distanţe lungi şi, tocmai când cei din veghe de pe Viroma l-au recunoscut, a ajuns până la ei şi uruitul surd al motorului peste liniştea întinsă a mării.

Avionul Zero bîzîia continuu, pierzînd în fiecare se­cundă din înălţime, apoi se ridică drept deasupra lor. Parcă pilotul intenţionase să se năpustească asupra Viromei, dar, la mai puţin de o milă depărtare, viră scurtă la tribord şi începu să descrie cercuri deasupra navei la înălţime de aproximativ cinci sute de picioare. Nu a dezlănţuit atacul, de pe Viroma nu a pornit nici o salvă. Căpitanul Findhorn ordonase foarte categoric tunarilor: focul numai pentru autoapărare; rezerva lor de muniţii era limitată şi trebuia să păstreze pentru tirul împotriva inevitabilelor bombardiere. Apoi, mai era poate o şansă ca pilotul să fie înşelat de numele recent zugrăvit, Siyushu Maru, şi de marele pavilion al Soarelui Răsare care cu două zile înainte înlocuiseră denumirea Resistencia şi pavilionul Argentinei; „o şansă la zece mii să fim crezuţi", gândi Findhorn sumbru. Insolenţa sfruntată şi nemaipomenita îndrăzneală graţie căreia Viroma ajunsese acum atât de departe îşi dovedeau poate utilitatea.

Timp de aproape zece minute Zero-ul a continuat 3ă descrie cercuri in jurul Viromei, la nu mai mult de o ju­mătate de milă distanţă, virînd tot timpul. Apoi, dinspre sud-vest au mai apărut încă două avioane — tot Zero-uri de luptă — şi s-au alăturat primului. De două ori, toate trei au descris cercuri in jurul navei, apoi primul pilot a ieşit din formaţie şi a făcut două curse longitudinale la mai puţin de o sută. de metri distanţă, cu acoperişul carlin-gei lăsat în jos, încât cei de veghe pe puntea de comandă au putut să-i vadă chipul, mai bine spus partea vizibilă_ de sub cască, ochelarii de protecţie şi microfonul transmiţă-torului; au înţeles că pilotul observa detaliile navei; după care a virat scurt şi s-a alăturat celorlalţi. După câteva secunde, avioanele au refăcut formaţia, balansându-şi ari­pile în chip de fals salut şi dispărură spre nord-vest, în ascensiune continuă.

Nicolson a răsuflat uşurat, oftând înăbuşit.

— Tipul ăsta nu va şti niciodată de ce a scăpat, econo-misindu-ne muniţia, se adresă el lui Findhorn, îndrep-tându-şi arătătorul către amplasamentele Hotchkiss-uri-lor; chiar fleacurile noastre de tunuri.de pe dunetă l-ar fi făcut zob!

, — Cred şi eu, răspunse Findhorn, rezemat cu spatele de jaluzeaua tendaletei şi privind îngândurat spre avioanele ce dispăreau; şi ce ispravă ar fi făcut? Ar fi risipit o muniţie valoroasă, atâta tot. Nu ar fi fost în stare să ne facă pagube — răul a fost făcut chiar înainte de a se apropia atât de mult de noi: a comunicat Cartierului săj general descrierea navei noastre până la ultimul nit, pozi­ţia, drumul şi viteza.

Findhorn îşi scoase ochelarii şi continuă încet:

— Nu putem face nimic în privinţa descrierii şi pozi­ţiei actuale a navei noastre, dar. putem schimba drumul.

Te rog, Nicolson, dă comanda la 200°. Să ne îndreptăm spre Canalul Macclesfield.

— Am înţeles, sir, răspunse Nicolson, ezitând insă; credeţi că ne va folosi la ceva, sir?

— Nu prea. răspunse Findhorn cu o nuanţă de resem­nare in voce; undeva, la vreo două sute cincizeci de mile de aici. bombardiere de altitudine, de picaj, cu torpile, toate încărcate, decolează acum de pe aerodroamele japoneze. Au nevoie de succes, prestigiul este un element vital. Dacă scăpăm şi ajungem la Darwin. japonezii se fac de râs faţă de,.Marea Zonă de Coprospcritate a Asiei de Est".1

Findhorn îl privi fix pe Nicolson, cu ochi calmi, trişti şi distanţi.

v — îmi pare rău, Johnny, foarte rău de micul Peter, de tânăra Miss Drachmann şi de toţi ceilalţi. Inamicul se va năpusti sigur asupra noastră. Au scufundat ei Prince of Wales şi Repulse. ne vor distruge şi pe noi. Peste o oră, vor evolua deasupra noastră.

— Atunci, de ce să mai schimbăm drumul, sir?

— Aşa, ca să facem ceva; să mai cîştigăm zece minute până ne vor descoperi. Un gest, dragul meu — fără scop, ştiu — dar un gest. Şi mieii o iau la fugă, deşi ştiu că haita de lupi o să-i ajungă şi o să-i sfîşie.

După o pauză, Findhorn continuă zâmbind:

— Findcă veni vorba de miei, Johnny, du-te jos şi condu mica noastră turmă la stână.

După zece minute, Nicolson se întoarse pe puntea de adă; Findhorn îl privi interogativ:

— Toţi sunt sănătoşi în ţarc, Nicolson?

— îmi pare rău, dar nu prea am reuşit, răspunse Nicolson, arătindu-şi cu mina cele trei barete de pe epo-

1 Slogan demagogic al militarismului cotropitor japonez.

leţi; soldaţii de azi au pierdut cu totul respectul autorităţii. N-aţi auzit nimic, sir?

Findhorn il asculta mirat, apoi aprobă cu capul, spunînd:

Am auzit paşi pe scară, parcă urca un regiment.

— Erau doar caporalul Fraser şi cei doi oameni ai lui; când le-am spus să intre în cambuză şi să stea acolo liniştiţi, caporalul s-a declarat de acord numai dacă rămân şi eu cu ei. Cred că l-am atins la coarda sensibilă. Sunt convins că se pricep să mânuiască împreună trei puşti şi o mitralieră şi cred că vor fi de zece ori mai» eficienţi decât cei doi servanţi ai noştri de la Hotehkiss-ux'i.

— Şi ceilalţi?

— Aceeaşi poveste şi cu ceilalţi soldaţi: au ieşit afară la pupă, cu revolverele. Şi nu fac pe eroii; toţi patru sunt îndîrjiţi şi serioşi, deşi abia nişte mânji. Cei bolnavi sunt încă în infirmerie, prea suferinzi ca să se poată mişca. Sint în tot atâta siguranţă acolo, ca oriunde pe navă; se află cu ei şi două infirmiere.

— Parcă erau patru "2 se încruntă Findhorn; ba mi se pare că...

— Erau cinci, completă Nicolson; dar cred că a cincca a fost rău şocată de explozia obuzului. Apoi, soldatul Alex şi nu mai ştiu.cum, nu-i bun de nimic, cu nervii complet zdruncinaţi. Cu greu l-am dus şi pe el în cambuză. Pe toţi ceilalţi i-am lămurit ce au de făcut. Bătrînul Farn­holme n-a prea fost dispus să părăsească cabina mecani­cilor, dar când i-am explicat că numai cambuză este singu­rul compartiment al suprastructurii care nu comunică cu exteriorul, că este prevăzută cu pereţi despărţitori de oţel, in loc de lemn, şi că are pe deasupra, încă doi p. • j de protecţie la provă şi la pupă şi încă trei de fiecare parte, a pornit glonţ într-acolo.

10*

Findhorn strâmbă din nas:

— Ofiţer de paradă, un Moş Teacă. Nu stă în linia întîi decit până începe focul. Simt un gust amar în gură. Johnny, e departe de a fi un caracter. Caracteristic pentru aceşti Moş Teacă este că ştiu cum să-şi pună la adăpost preţioasele lor piei.

— Nu-i cazul lui Farnholme, declară Nicolson; am fost şi eu multă vreme de aceeaşi părere, dar am ajuns la concluzia că este îngrijorat, foarte ingrijorat de ceva.

Apoi..clâtinînd din cap:

— E uns cu toate alifiile, sir, şi probabil că are un motiv foarte serios ca să se pună la adăpost, nu numai pentru propria-i piele.

— Poate că ai dreptate, spuse Findhorn, ridicind din umeri; nu înţeleg însă despre ce poate fi vorba. Dar cu Van Effen ce se întâmpla?

— Este în sala de mese şi crede că Siran cu oamenii lui aşteaptă să provoace dezordine când nava va fi în­tr-un moment dificil; de aceea, îi ţine în şah cu revolverul, aşa că nu vor încerca nimic.

Zâmbând, Nicolson adăugă:

— Cred că Van Effen este omul care ştie ee vrea.

— Siran şi oamenii lui sunt în sala de mese? întrebă Findhorn, făcându-şi gura pungă; este încăperea tocmai bună pentru sinucidere, larg expusă la atacuri, din toate părţile navei, iar jaluzelele ferestrelor nu vor fi o piedică pentru proiectile.

Tonul lui aducea mai mult a interogare decât a reproş şi Findhorn îi asocie o privire jumătate ironică, jumălak întrebătoare, dar Nicolson ridică din umeri, indiferent şi începu să cerceteze orizontul înceţoşat de căldura soarelui.

Japonezii au reapărut la orele două şi douăsprezece minute după amiază, de astă dată cu forţe mult sporite. Ar fi fost suficiente trei sau patru avioane, dar au apărut cincizeci. Nu mai era cazul să întârzie, să hărţuiască, să bombardeze preliminar de la înălţime, era clar că hotă­râseră un atac unic şi distrugător, instantaneu şi calculat cu precizie inginerească, executat de bombardiere torpi­loare în formaţie în coadă de rândunică, bombardiere în picaj şi Zero-uri, un atac a cărui măiestrie de execuţie nu era întrecută decât de o dibăcie şi de o ferocitate făţişe. Din momentul în care primul Zero a zburat în jurul navei, la nivelul punţii de comandă, iar proiectilele perechii sale de tunuri au început să o izbească, şi până când ultimul bombardier torpilor s-a înălţat şi a virat departe pentru a se feri de şocul exploziei propriei sale torpile au trecut doar trei minute. Dar acele trei minute au prefăcut Viroma din cel mai frumos şi modern petrolier al flotei Anglo-Arabian, din cele douăsprezece mii de tone de îmbinare metalică fără cusur, cu toate tunurile aflate pe punte răpăind cu firava lor sfidare contra inamicului ataca­tor, într-o înfiorătoare epavă măcelărită, sfărâmată, arzînd ici şi colo, învăluită în fum, cu tunurile reduse la tăcere, cu motoarele oprite şi aproape întreg echipajul muribund sau deja mort. Un adevărat masacru, făţiş, inuman, cu o singură scuză: nemiloasa furie a" atacului a fost moderată doar de milostenia iuţelii cu care s-a desfăşurat.

Masacru, dar masacru mai puţin al navei, mai mult al oamenilor care o operau. Japonezii au atacat conform unor ordine precise, pe care le-au realizat strălucit. S-au concentrat ^asupra compartimentului maşinilor, punţii de comandă, teugii şi amplasamentelor artileriei, primul fiind cel mai grav avariat: două torpile şi cel puţin o duzină de bombe au pătruns în încăperea maşinilor, străpungând

punţile de deasupra; jumătate din pupă a zburat şi nimeni nu a supravieţuit acolo. Dintre tunari au supravieţuit doar doi: Jenkins, marinar brevetat care manipulase un tun de pe teugă,.şi caporalul Fraser; dar nici acesta nu mai avea mult <k trăit, căci jumătate din braţul sting, dinainte schilodit, fusese retezat şi era prea epuizat, prea şocat; s-a făcut ckr.tr o simbolică încercare de-a i se opri sângele ce ţîşnea.,

Pe puntea de comandă, căzuţi pe podea în spatele pereţilor blindaţi ai timoneriei, năuciţi de explozia şi şocul obuzelor. Findhorn şi Nicolson se întrebau de ce au fost atacaţi cu atâta furie şi care era motivul cbvârşitoarei amplori a atacului executat de atât de multe bombardiere şi o escortă puternică de avioane Zero. Se mai întrebau de ce puntea de comandă rămăsese neatinsă de bombe, de ce nici o torpilă nu pătrunsese în tancurile încărcate cu produse petroliere — o ţintă ce nu trebuia omisă — şi nu fusese zdrobită inima Viromei. Au ajuns la concluzia că japonezii nu au vrut să distrugă Viroma: din contră, căutaseră s-o ferească, dar să-i nimicească echipajul. Nu avea importanţă că distruseseră pupa navei; cele nouă mari tancuri de produse petroliere, încă intacte, şi teuga aveau o rezervă de flotabilitate suficientă pentru a men­ţine nava în stare de plutire precară, dar la suprafaţa apei. Şi dacă nimeni din echipajul Viromei nu mai trăia pentru a face să explodeze sau să sabordeze nava, atunci puneau mâna pe zece mii de tone de produse petroliere: milioane de galoane de carburant superior pentru navele, tancurile şi avioanele lor.

De aceea mugetul continuu şi vibraţiile puternice pro­duse de exploziile bombelor şi torpilelor, au încetat aproape brusc, bîzîitul specific al motoarelor bombardiere­lor greoaie s-a topit rapid în depărtare şi tăcerea subită ce

a urmat hăuia tot atât de intens în urechi ca şi larma abia sfârşită. Cu dificultate, Nicolson îşi scutură capul ca să se dezmeticească de urmările şocului şi zgomotului şi ca să îndepărteze funinginea şi praful cu care era îmbîcsit; se ridică, nesigur, în genunchi, sprijinit în mîini, apucă minerul uşii cu grilaj,, se ridică în picioare, dar se trînti ca un bolovan pe punte când câteva proiectile şuierară groaznic trecând prin geamurile făcute ţăndări, chiar pe deasupra capului, şi explodară lovindu-se de peretele despărţitor dinspre camera hărţilor, umplând timoneria cu un zgomot asurzitor de detunături şi o grindină ucigătoare de aşchii de oţel.

Câteva secunde, Nicolson a rămas lungit, cu faţa în jos, pe punte, astupându-şi urechile cu degetele şi prote-jîndu-.şi capul cu braţul, complet năucit, blestemându-se în gând de nebunia precipitată, necugetarea de a se fi ridicat prea repede în picioare. Ar fi trebuit să fie mai conştient, să nu-şi închipuie că întreaga forţă de atac inamică se retrăsese. Nu era greu de ghicit că japonezii mai lăsaseră câteva avioane ca să supravegheze orice su­pravieţuitor care s-ar mai mişca pe punte, pericol potenţial care le-ar fi zădărnicit intenţiile, şi era sigur că aceste avioane mai rămâneau atât timp cit le permitea carburan­tul din rezervoarele suplimentare pentru distanţe lungi.

încet, de astă dată cu infinită grijă, Nicolson se ridică din nou în picioare şi privi atent pe deasupra ţăndărilor de geam rămase la partea de jos a cadrului ferestrei distruse. La început năucit, a căutat să-şi dea seama ce este cu el însuşi şi cu nava. După dunga neagră a umbrei arborelui prova, a înţeles ce se întâmplase: o torpilă distrusese sau îridoise cîrma navei, căci Viroma, înainte de atac, grăbită să-şi piardă urma cât mai repede pe suprafaţa apei, acum era aproape oprită după o rotire de o sută optzeci de grade,

şi avea capul exact în direcţia opusă. Aproape în acelaşi timp. Nicolson mai constată ceva, ceva care făcea ca poziţia Viromei să nu mai aibă nici o importanţă, ceva care transforma în zădărnicie vigilenţa avioanelor inamice ce vegheau şi aşteptau în văzduh.

Nu a fost un calcul greşit din partea piloţilor bombar­dierelor, ci o dovadă de ignoranţă. Atacând teuga, dislru-gând tunurile şi tunarii şi folosind proiectile perforante pentru a străbate puntea teugii şi a-i ucide pe membrii echipajului adăpostiţi acolo, piloţii au presupus —logic — că prin aceasta au realizat tot ce îşi propuseseră. Dar ceea ce nu ştiau, ceea ce ignorau, era că spaţiul de depozitare de sub puntea teugii, magazia de marfă interpunte de dedesubtul acesteia şi magazia încă Şi mai mare de sub cea dinţii nu erau goale, ci pline, pline până la refuz cu sute de butoaie bine stivuite, conţinind mii de galoane de benzină de avion cu cifră octanică ridicată, produs petrolier destinat iniţial avioanelor britanice, acum doar epave arse pe aeroportul Selengar de la Singapore.

Cind benzina a luat foc, flăcările s-au ridicat la o sută, chiar două sute de picioare înălţime, în văzduhul calm. fără nici o adiere de vânt, formând un fel de coloană atit de albă, atât de intens fierbinte şi fără fum, încât era aproape invizibilă in lumina orbitoare a soarelui de amiază; nici nu erau propriu-zis flăcări, ci o bandă lată, lucitoai-e, de aer supraîncălzit care se îngusta pe măsură ce "se înălţa şi sfârşea cu un capăt răsucit şi oscilând, întrecând ca înălţime vârful arborelui prova, eslompându-se într-un smoc dezlânat de fum albastru deschis. Din când în când, mai exploda un butoi în adâncul magaziei şi, timp de câteva secunde, o dîră de fum gros străbătea flacăra in­vizibilă dispărînd tot atât de repede. Nicolson îşi dădea seama că incendiul abia înoepe. Când flăcările vor cuprinde toată magazia, când butoaiele vor exploda cu zecile, ben-jzina de avion din tancul numărul nouă de la prova va sări în aer ca un depozit de muniţii. Căldura flăcărilor începea să-i dogorească fruntea: privi câteva clipe spre teugă şi încercă să-şi dea seama cât timp mai are la dispo­ziţie. Era însă imposibil, nu putea nici măcar să ghicească: poate numai două minute, poate vreo douăzeci; după doi ani de război, rezistenţa petrolierelor, sfidarea lor faţă de moarte deveniseră legendare... Sigur însă, de astă dată nu putea fi vorba de o rezistenţă mai lungă de douăzeci de minute.

Atenţia lui Nicolson a fost atrasă de ceva care se mişca prin labirintul de conducte de pe punte, spre pupa de la arborele,prova: era un om, purtând numai nişte pantaloni de doc albaştri zdrenţuiţi, împleticindu-se şi căzînd în încercarea de a ajunge la o scară ce ducea sus la pasarela de legătură. Foarte zăpăcit, îşi freca ochii cu braţul, parcă nu vedea bine, dar reuşi să ajungă la piciorul scării, se tirî pânâ la capătul ei de sus şi o porni, clătinîndu-se, de-a lungul pasarelei de legătură până la suprastructura punţii de comandă. Acum, Nicolson îl recunoscu: era mecanicul brevetat Jenkins, şeful echipei de la tunul de pe teugă. Dar îl mai observase cineva şi Nicolson abia apucă să-i strige disperat ca să-l pună în gardă, înainte de a se lungi şi el însuşi pe punte, ascultind cu pumnii stinşi bubuitu­rile ca nişte lovituri de ciocane gigantice ale exploziilor proiectilelor unui Zero care se redresa după un scurt şi brusc picaj, şi ocolea puntea de la teugă la pasarelă.

De astă dată, Nicolson nu s-a mai ridicat în picioare, dindu-şi seama că o asemenea acţiune în interiorul timo­neriei egala cu o sinucidere. De altminteri, singurul motiv pentru care dorea să se ridice în picioai-e era ca să vadă ce se întimplase cu Jenkins. Dar nu a trebuit să se scoale

în picioare pentru a afla: Jenkins aşteptase momentul potrivit pentru a o lua la fugă, dar fusese prea buimăcit sau poate nu avusese altă alternativă decât să o zbughească şi să fie omorît, sau să rămână pe loc şi să fie incinerat.

Nicolson îşi scutură capul spre a se descotorosi de va­porii şi mirosul de cordită, se aşeză şi privi în jurul său timoneria distrusă, pulverizată. în afară de el, se mai aflau acolo patru inşi — un moment mai înainte, fuseseră numai trei; şeful de echipaj McKinnon intrase tocmai când ulti­mele proiectile explodaseră în interiorul punţii de co­mandă. Acum era pe jumătate ghemuit pe pragul uşii dinspre camera hărţilor, sprijinit într-un cot şi privind prudent in.jur. Nu era rănit şi putea scăpa dacă nu făcea nici o mişcare. •

• — Lasă-ţi capul în jos! Nu te scula în picioare, altfel încasezi o lovitură în plin, îl avertiză Nicolson cu o voce care lui însuşi i se păru aspră şi nefirească.

Evans, timonierul de seriviciu, stătea pe grătarul de eeînduri, cu spatele la timonă şi înjura încet, continuu, cu vocea sa piţigăiată de, originar din Walcs. Dinlr-o rană lungă de pe frunte, sângcle ii picura pe genunchi, dar nu observase şi era preocupat să-şi înfăşoare cu un bandaj improvizat braţul stâng. Nicolson nu putea aprecia cât do gravă era rana de pe braţul lui Evans, dar fiecare nouă înfăşurare de pânză albă ruptă din propria-i cămaşă devenea de un roşu aprins şi se îmbiba de sânge îndată ce atingea braţul.

Vannier era întins pe punte in colţul cel mai îndepăr­tat. Nicolson se târi şi-şi ridică cu grijă capul ca să vadă cc-i cu el; ofiţerul IV avea o rană la tâmplă şi un cucui în frunte, dar nu părea să mai fi fost rănit în altă parte; era leşinat, dar respira liniştit şi regulat. Cu atetfţie;

Дата добавления: 2015-11-04