Coperta de : Mihai manescu 8 страница

— Totul e-n regulă?

— Da, sir, nu vă faceţi griji; vom merge cu barca sub pupa epavei, în partea de sub vânt.

Nicolson se îndepărtă, fără a mai aştepta să vadă ce se întâmpla. îngreunată cu apă. perspectivele bărcii de saivan pornită la drum pe valurile înalte ce se învolburau in apropierea epavei nu erau prea strălucite. Dar dacă McKinnon hotăra să întreprindă ceva. puteai fi sigur că era necesar, aşa că dacă spunea că va manevra pentru a ajunge încet sub pupa. avea motive serioase. Ca şi căpi­tanul Findhorn, Nicolson avea încredere absolută în iniţia­tiva şi în desăvârşita dibăcie marinărească a lui McKinnon

Ajuns la capătul scării ce ducea la puntea de deasupra dunetei, Nicolson se opri cu mâna pe balustradă, aruneînd o privire rapidă dar calmă în jur. înainte, se vedea supra­structura şi, mai departe, dincolo de ea şi de cealaltă parte a ei, se zărea umbra lungă, zveltă a tancului petrolier, o pată întunecată pe apă. mai mult imaginată decât aievea, în spatele strălucirii, albe a luminilor proiectoarelor. Deodată. Nicolson observă că luminile proiectoarelor nu mai străluceau cu aceeaşi intensitate ca în urmă cu zece minute. O clipă îi trecu prin minte că poate Viroma se deplasase spre larg, spre a se feri de apele puţin adinei din zonă, dar după dimensiunea şi poziţia longitudinală a siluetei ei nedesluşite înţelese că nava nu se mişcase deloc, într-adevăr, nava nu se deplasase, proiectoarele erau

aceleaşi, dar fascicolele lor de lumină nu mai erau la fel, îşi pierduseră din intensitate, parcă înghiţite, disper­sate in întunecimi a valurilor. Şi mai observă ceva: marea devenise neagră, fără cea mai slabă nuanţă de alb, fără aiici o coamă de val încununată cu spumă; brusc, Nicolson irxţelese: pe.>le întunecimea apei se întinsese păcură.

Nu mai era nici o îndoială: între cele două nave marea şţra acoperită eu un strat gros de păcură. Probabil că sute de galoane fusese pompate de la bordul Viromei în ultimele cinci minute, destul pentru a face inofensivă furtuna sălbatică pe cale de dezlănţuire. Desigur că, de la bord, căpitanul Findhorn văzuse epava Kerry Dan<c*r girînd cu capătul în mare şi şi-a dat seama că barca <le salvare era in pericol de a fi răsturnată de valurile ce se spărgeau de bordul ei. Nicolson se bucură în sine şi îşi mntinuâ activitatea. Admiţînd că păcura garanta sigu­ranţa bărcii de salvare, el nu era deloc încintat de pers­pectiva ca ochii să-i fie arşi, urechile, nările şi gura umplute şi întreg trupul acoperit de păcură din cap până-n picioare, când, peste câteva secunde nu va avea altă posibili­tate decât să se arunce in apă, luîndu-l cu el şi pe tânărul soldat Alex.

Nicolson a ajuns fără dificultăţi la pupă, trecând peste untea dunetei. Soldatul se afla acolo, într-o poziţie ormală, ţeapăn, sprijinit de balustrada pupa, cu spatele balustradă şi cu mîinile agăţîndu-se de suporţii acesteia, icolson se apropie, îi văzu ochii holbaţi, fără expresie i trupul tremurînd ca după o încordare îndelungată; sări în apă. susţinînd şi pe tânărul Alex, gândi rapid icolson, era echivalent cu o sinucidere prin înecare, sau hiar prin strangulare, căci, de obicei, spaima conferă terorizatului salvat o forţă supraomenească şi o putere de agăţare care se termină doar cu moartea. Nicolson suspină.

101 privi peste balustrada pupa şi aprinse lanterna ce o ţinea In mâna. McKinnon ai afla acolo unde precizase că va fi, cu barca în partea de sub vânt a pupei, la numai cincispre­zece picioare distanţă.

Calm. fără grabă. Nicolson stinse lanterna, se depărta de balustradă.şi ajunse în faţa tânărului soldat. Alex nu. mişca, respira scurt. întretăiat. Nicolson î.şi trecu lanterna in mâna stingă, o aprinse, orientând-o drept spre figura albă, crispată, cu buze fără sânge şi strînse peste dinţii încleştaţi ai soldatului: ochii acestuia se închiseră, orbiţi de lumină.şi în acel moment, Nicolson îl lovi zdravăn,.şi precis sub maxilar. îl susţinu înainte de a se prăbuşi. îl uplecă peste balustradă, se urcă şi el pe ea, rămase acolo o secundă, viu iluminat în conul de lumină a unei lanterne aDrinsă acum în barca de salvare; McKinnon aşteptase calm până auzise lovitura înăbuşită sub maxilar. Nicolson îl înşfacă pe soldatul inert sub braţ şi sări. Au căzut în apă la cinci picioare de barcă, au dispărut fără zgomot sub stratul de păcură, au ieşit la suprafaţă, au fost prinşi îndată de mîini care ii aşteptau şi traşi în interiorul bărcii Nicolson înjura şi tuşea, încereînd să-şi cureţe ochii, nasul şi urechile năclăite cu păcură, în timp ce soldatul era în­tins nemişcat pe banca tribord, unde Vannier şi Miss Diachmann se aferau ca sâ-1 cureţe cu fîşii de pânză rupte din cămaşa lui Vannier.

întoarcerea la Virama a decurs normal, a durat, foarte puţin dar barca a fost atât de agitată de valuri, încât aproape toţi cei din ea au suferit îngrozitor de rău de mare şi cei mai mulţi fiind slăbiţi, au trebuit să fíe ajutaţi să iasă din barcă atunci când aceasta a ajuns la petrolier. La numai cinsprezece minute de când Nicolson sărise în mare împreună cu tânărul soldat, barca se afla

în bună stare la locul ei, pe gruia automată 1 eu mânerele He-ramă bine fixate în poziţia cuvenită; atunci, Nicolson aruncă o ultimă privire spre Kerry Dancer, Dar nicăieri Ku se mai vedea nimic, dispăruse, ca şi cum nu existase nici urlată: se umpluse- cu apă, alunecase de pe recif şi se ■cufundase. Câteva clip». Nicolson rămase privind întinsul •apelor întunecate, apoi se îndreptă spre scara din apro­piere şi urcă încet spre puntea de comandă a petrolierului.

1 Dispozitiv pentru lansarea şi ridicarea la bord a burcilor de salvare.

V

O jumătate de oră mai târziu. Viroma rula întins spre sud-vest cu viteză maximă, lăsând la traversul pupa tribord insula Metsana.ca o pată lungă, joasă, dispărînd în amurg Curios, taifunul încă nu se dezlănţuise. uraganul nu reîn­cepuse. Poate fiindcă se deplasau în aceeaşi direcţie cu furtuna Dar tot aveau să înfrunte cindva tăria ei. După un duş bun.şi după ce se frecase cu peria ca să se curăţo de păciiră. Nicolson stătea in faţa ferestrei cu grilaj a punţii de comandă, discutând calm cu ofiţerul II: căpitanul Findhorn li se alătură şi-1 bătu uşor pe umăr pe Nicolson

— Să schimbăm un cuvânt în cabina mea, Nicolson Totul e-n regulă, Barrett?

— Da. sir. Să vă chem, dacă se intimplâ ceva?

Era un amestec de întrebare şi de afirmaţie, după mo­dul specific cu care se exprima de obicei Barrett. Cu mulţi ani mai în vârstă decât Nicolson, placid şi fără imaginaţie, Barrettera un om pe care te puteai bizui, dar care se ferea de răspundere şi din această cauză rămăsese numai ofiţer II.

—• Desigur. încuviinţă căpitanul.

Apoi porni prin camera hărţilor spre cabina sa de zi, aflată pe aceeaşi punte cu pasarela; ajuns acolo, Închise uşa, verifică dacă hublourile erau şi ele închise, aprinse lumina şi-l invită pe Nicolson să ia loc pe o canapea.

t)eschise bufetul, scoase două pahare şa o sticlă neîncepută de whisky. Destupă sticla., turnă puţin în fiecare pahar şi-i oferi unul lui Nicolson.

— Pune sifon cât doreşti, Johnny. Meriţi să bei ceva şi...' câteva ore de somn, îndată ce ne despărţim.

— Mulţumesc, murmură Nicolson; când vă veţi trezi să merg şi eu să mă întind în cuşetă; uitaţi că toată ptea n-aţi părăsit deloc puntea de comandă?

_ Aşa este, aşa este, aprobă Findhorn, cu un gest ce

emna că nu era decis să-i urmeze sfatul

— O să vedem mai târziu, continuă el. Bău o înghiţitură de wisky şi privi gânditor la Nicolson,

rama ochelarilor.

— Ei bine, Johnny, ce-ai aflat acolo? |i— Pe Kerry Dancer? Un vas pentru comerţ de sclavi, -punse calm Nicolson; vă amintiţi de nava cu aburi pe -e Marina Britanică a oprit-o anul trecut in larg de pul Hadd din Marea Arabiei?

— Da. îmi amintesc.

¡1'— La fel, nici o diferenţă: uşi metalice pe toată du«gheana, pe puntea principală şi pe cea superioară. Majori­tatea lor nu se deschideau decât dintr-o parte, din exterior; hublouri de opt inci, uneori nici nu existau. în pereţi, în dreptul fiecărei cuşete, câte un inel fixat cu şurub. Cred că circula mai mult de la o insulă la alta şi nu este lipsă de asemenea afaceri în jurul insulelor Amoy şi Macao.

— Şi asta în secolul al douăzecilea! spuse încet Findhorn trafic de sclavi!

— Da, replică sec, Nicolson; dar cel puţin ăştia se îngrijeau ca marfa să rămână în viaţă. Ne putem însă aştepta să-i ajungă din urmă statele civilizate din vest şi să inecapă comerţ cu ridicata: garze toxice, lagăre de

'. 105

concentrare, bombardarea oraşelor deschise şi altele la fel. Să mai avem răbdare: deocamdată occidentalii sunt doar amatori, nu profesionişti.

— Eşti cinic, tinere, eşti cinic, clătină Findhorn din cp, dojenitor; în orice caz, ceea ce spui confirmă decla­raţiile generalului de brigadă Farnholme.

— Mi se pare că aţi stat de vorbă cu Domnia Sa, spuse Nu?olson cu un suris ironic; cred că mîine în zori mă va trimite in faţa Curţii Marţiale.

— De ce?

— Nu prea ne-am avut bine, explică Nicolson; cred că nu a revenit asupra epitetelor cu care m-a giatificat.

— Mi se pare că şi-a mai schimbat părerea, răspunse Findhorn, umplând din nou paharele; mi-a spus ceva, cam aşa:.,un tânăr capabil, foarte capabil, dar... cam prea impetuos": îmi face impresia unui foarte autentic.Ttmn" >.

Nicolson aprobă, apoi continuă:

— Şi eu mi-1 inchipui foarte bine, n-aude, n-a vede şi trăgând aghioase într-un fotoliu la Bengal Club 2. Este însă lin tip curios: a făcut treabă bună cu o parâmă, în barca de salvare; nu credeţi că este cam farseur?

— Nu-mi prea face impresia.

Findhorn rămase un moment pe ginduri, apoi adăugă:

— Desigur, un ofiţer la pensie; probabil că după pensionare a mai şi avansat niţel în grad, cu de la sine putere.

— Ce dracu căuta un om ca el la bordul lui Kerry Dancer? întrebă Nicolson, curios.

— In vremuri ca astea nu-ţi mai alegi cu cine ai de a face, replică Findhorn; şi nu ai dreptate, Johnny, când

* Titlu de respect dat de malaezieni europenilor.

• Club după moda engleză, în Singapore.

ţi-1 imaginezi la Bengal Club: el nu -venea de la Singa­pore. A făcut, pare-se, afaceri în Borneo — a vorbit cam vag despre ocupaţiile sale — şi s-a îmbarcat pe Kerry Dancer la Banjermasin, cu alţi cîţiva europeni care o ştergeaţi de teama japonezilor. Se spunea că nava merge la Ba li si sperau să întâlnească o altă navă cu care să continue drumul spre Darwin. Se pare însă că Siran — aşa îl cheamă pe.căpitan şi după cum spune Farnholme, este in cârdăşie cu o întreagă bandă aflată la bord — a primit prin radio ordin de la patronii lui din Stacassar să meargă mai departe, la Kota Bahru. Farnholme î-a pixjpus un şperţ ca să facă escală la Singapore şi el a primit. Dracu ştie de ce a fost de acord, când japonezii <sau la marginea oraşului; oamenii fără scrupule sunt insă totdeauna gata să profite de o situaţie ca aceea. Poate se aştepta să se îmbogăţească la iuţeală, luînd la bord o mulţime de oameni fugari din Singapore. Dar nu se aştepta deloc să survină, tocmai ceea ce s-a întâmplat; Ki-nu Dancer a fost rechiziţionat de soldaţii englezi.

— Da, soldaţi, murmuă Nicolson; mă întreb insă ce s-a întâmplat cu ei — McKinnon spune că erau cel puţin vreo douăzeci care s-au îmbarcat şi supravegheau ca nava să meargă direct la Darwin, fără a-i amăgi pe cei îmbar­caţi.

— Şi eu mă întreb, replică ginditor Findhorn; Farn­holme spune că erau încartiruiţi in teugă.

— Probabil în dosul uneia din acele ingenioase uşi ee se puteau deschide numai din exterior? -

— Poate: le-ai văzut? Nicolson dădu negativ din cap:

— întreaga teugă era deja sub apă când am ajuns ia bord. Nu m-am mirat. Probabil că si«la început a fost

distrusă de explozia bombei.

1«7

Mai înghiţi o duşcă de whisky, cu o strâmbătură, dar nu din cauza băuturii, ci a gândurilor ce-l năpădiră.

— O alternativă plăcută: înecare sau incinerare. Taro as dori să-l întâlnesc într-o zi pe acest Siran; şi bănuiesc că mai sunt şi alţii care ar vrea... Cine sunt ceilalţi salvaţi? Au mai spus ceva?

— Nu, zise Findhorn; prea bolnavi, prea obosiţi, prea şocaţi sau nu ştiu mai mult.

— Cred că au fost triaţi, spălaţi şi puşi în paturi pentru a-şi petrece noaptea?

— Cred că da. I-am repartizat peste tot în navă: soldaţii, toţi împreună la pupă, - cei doi mai bolnavi în infirmerie, ceilalţi opt în sala de fumat şi la babord, în cele două cabine de rezervă pentru mecanici; Farnholme şi preotul sunt împreună în biroul mecanicilor.

Nicolson surise maliţios:

— Merită să-l vezi pe rajahul britanic respirînd acelaşi aer cu oacheşul păgân!

— Ai să fii surprins, mormăi Findhorn; fiecare are bancheta sa, cu o masă între ei şi o sticlă de whisky aproape plină. Pare-se că se împacă de minune.

— Când l-am văzut ultima dată, tot o jumătate de sticlă avea, spuse Nicolson, pe ginduri; mă întreb...

— Probabil că n-o dă duşcă dintr-o dată; cară cu el un geamantan enorm, cred că este plin ochi cu sticle de whisky.

— Şi ceilalţi?

— Care? Ah, da: bătrîna doamnă este în cabina lui Walters, el şi-a aranjat o saltea în cabina staţiei de radio; cea care pare a fi şefa infirmierelor...

— Miss Drachmann?

— Da; împreună ca copilul, este in cabina asistenţilor punte '. Iar Vannier şi mecanicul V s-au înghesuit cu rrctt şi mecanicul IV; două infirmiere sunt în cabina lui

annior. restul în cea a mecanicului V.

— Cred că toată lumea e mulţumită. Nicolson suspină liniştit, aprinse o ţigară, şi privi fumul

"păstra ridieîndu-se leneş spre tavan.

— Să sperăm că nu au scăpat să fie prăjiţi în urma xplozici ca să piară în vîlvâtaia unui incendiu pe petro-ierul nostru; n-am putea merge pe altă rută spre Strâm oarea Carimata, sir?

— De ce nu? Putem merge şi..: ■

Findhorn se întrerupse, căci Nicolson se întinsese.1 ducea la ureche receptorul telefonului care suna. ' "

— Da, aici cabina căpitanului... Ah. dumneata eşti, Willy... da, este aici, ţi-1 dau îndată.

Nicolson se ridică pentru a-1 lăsa pe căpitan, spu-nindu-i:

— Vă caută mecanicul II, sir.

Findhorn vorbi cam o jumătate de minut, mai mult in monosilabe mormăite. Nicolson se mira, _ intrebându-se ce -ivea Willoughby de comunicat? După voce, îi păruse cam plictisit, dar nimeni nu-l văzuse vreodată agitat. Ernest Willoughby nu intâlnise încă nimic în viaţă în stare sâ-1 scoată din sărite. Un om domol, cam visător, acum destul de virslnic, cel mai'vârstnic de la bord, avind pasiune pentru literatură; compensaţie pentru cumplitul dispieţ ce-i inspirau maşinile şi alte aparate cu care îşi cîştiga existenţa. Era însă cel mai onest şi mai complet dezinteresat om pe care îl întilnise Nicolson în viaţa lui. Willoughby nu era deloc mândru de toate astea, probabil

1 Marinari minori, angajaţi Ia bord cu consimţăwntul părin­ţilor pentru a învăţa meseria.

10t* nici nu-şi dădea seama: avea puţin şi nu dorea nimic. Ca fire, Nicolson nu avea nimic comun cu el, dacă îi judecai superficial: dar, tocmai fiindcă contrariile se atrag. Nicolson se simţea atras.şi îl admira pe vârstnicul mecanic; celibatar şi locuind la Singapore într-o garsonieră im­personală din căminul pentru angajaţii companiei căreia îi aparţinea Viroma, Willy petrecuse multe seri acasă la Nicolson şi acesta îşi amintea acum că soţia sa, Caroline, înţelese* ce viaţă ducea subalternul mai în vârslă al soţului ei; aşa că il primea totdeauna pc mecanic cu cele mai bune mâncăruri şi cele mai reci şi mai vechi băuturi. Nicolson privi paharul din faţa sa şiîşi strînse buzele de amărăciunea amintirilor... Brusc, îşi dete seama că Find­horn st sculase în picioare şi-1 privea cu mirare.

— Ce s-a întâmplat. Johnny? Te simţi bine?

— M-am cam luat cu gândurile, sir, răspunse Nicolson zâmbind.

Arătând cu un gest.spre sticla de whisky, el continuă:

— Cât de puţin am băut şi totuşi mi-a răscolit gându­rile, când vorbeaţi la telefon.

— Mai serveşte-le şi mai răsco!c?te-ţi gândui ile, Findhorn îşi luă chipiul şi se duse spre uşă:

— Aşteaplă-mă aici; trebuie să mă duc până jos.

După două minute, telefonul sună din nou: era chiar Findhorn care îi cerea lui Nicolson să coboare şi el în sala de mese, fără a-i spune de ce. Pe drum, Nicolson îl întâlni pe Vannier, ofiţerul IV, ieşind din cabina opera­torului radio; nu părea deloc bucuros. Nicolson il privi, cu sprinceana ridicată interogativ şi Vannier răspuns.' arătând spre uşa cabinei operatorului cu o expresie de iritare şi nelinişte:

— Bătrînica aceea ca un bărbăţoi ţipă continuu, sir, rosti el cu voce joa? ă.

— Cine V

— Miss Plenderleith, lămuri Vannier; a fost cazată in ina lui Waltcrs; eram tocmai să adorm, când a început bată in peretele despărţitor şi Fiindcă n-am răspuns,

ieşit pe culoar şi a început să strige. După o pauză, Vannier continuă, înfuriat:

— Şi arc, sir. o voce ca un tunet!

— Ce vrea?

— Cere să vină căpitanul, spuse Vannier nedumerit: inere, vreau să-l văd pe căpitan, chiar acum. spune-i să

nă aici". După care, m-a împins pe uşă afară; ce mă sfătuiţi să fac, sir?

— Exact ceea ce îţi cere, replică, scurt, Nicolson: aş vrea să fiu şi eu prezent când vor fi fată-n faţă. Căpitanul

te jos în sala de mese.

Au coborit pe puntea de jos şi au intrat în sala de mese, 'încăpere spaţioasă cu două mese longitudinale şi două-ci de scaune împrejurul lor. Acum. era aproape goală: ai erau trei oameni, toţi pe scaune. Căpitanul şi mecanicul 11 şedeau alături, cu faţa spre pupii, căutând să se acomodeze cu ruliul navei. Corect, în uniformă imaculată ca totdeauna, Findhorn zâmbea. Şi Willoughby zâmbea. dar la atil se limitau asemănările, înalt, puţin încovoiat, cu faţa bronzată, ridată, încadrată de o claie de păr cărunt zbîrlit. Willoughby era coşmarul croitorilor: purta o cămaşă albă, mai bine zis, care fusese cândva albă, necălcată, fără nasturi, destrămată la guler şi la manşete, o pereche de pantaloni din doc kaki. încre­ţiţi ca picioarele de elefant şi prea scurţi pentru el, şosete ecosez şi ghete de pânză fără şireturi. Nu se bărbierise în ziua aceea şi, probabil, nici în cele şase precedente.

Jumătate în picioare, jumătate sprijinindu-se de bufet, tânăra Miss Drachmann se afla în faţa lor, ţinîndu-se cu

mîinile de marginea bufetului pentru a-şi menţine echi­librul. Intrînd, Nicolson şi Vannier o vedeau numai din profil; au observat că şi ea zâmbea, cu colţul drept al buzelor ridicat şi cu o gropiţă în obrazul măsliniu. Avea nasul drept, fin, fruntea mare şi părul mătăsos formând un fel de coc pe ceafă, un păr negru, atât de negru, încât probabil în lumina puternică a soarelui avea reflexe al­băstrui şi lucea ca o aripă de corb. Părul, faţa şi pomeţii cam ridicaţi erau atributele unei frumuseţi tipic eurasi-atice; dar după o privire mai îndelungată — şi orice bărbat era gata oricind să i-o acorde — Miss Drachmann nu era nici tipică, nici eurasiatică: figura nu-i era destul de lă-tăreaţă, trăsăturile îi erau prea fine şi ochii neobişnuiţi pledau pentru o origine din nordul Europei. Ochii îl im­presionaseră pe Nicolson chiar de la început, în lumina slabă a lanternei, la bordul lui Kerry Dancer: erau de un albastru intens, lucitori, foarte limpezi, fascinanţi, consti­tuind cea mai de seamă caracteristică a unei figuri remar­cabile. Dar cearcănele din jurul ochilor arătau cit era de epuizată.

îşi scosese pălăria şi tunica de tip colonial, încinsă de curele; purta o fustă kaki şi o cămaşă albă, curată, mult prea largă pentru ea, cu mânecile suflecate pe braţul zvelt. „O cămaşă împrumutată de Vannier", gândi Nicolson. Vannier stătuse tot timpul lângă ea în barca de salvare, vorbindu-i încet şi îndemnînd-o să-şi menajeze forţele..Nicolson zâmbi în sine, aducindu-şi aminte de zilele de altădată când era şi el un june sentimental, gata totdeauna să facă pe cavalerul-servant al unei tinere nefericite. Dar nu era prea sigur că aşa se întâmplase în acele zile trecute, care poate nici nu existaseră vreodată.

Nicolson îl precedă pe Vannier în sala de mese; merita să asiste la scena când Findhorn va reacţiona la cererea

lui Miss Plenderleith. închise încet uşa şi se feri să nu se ciocnească de Vannier care se oprise brusc şi sta ne­mişcat, încremenit la numai trei picioare de uşă, cu pal­mele lipite de vipuşca pantalonilor.

(Când Nicolson şi Vannier au intrat pe uşă, cei trei aflaţi deja în încăpere au tăcut. Dar Vannier n-avea ochi nici pentru Findhorn, nici pentru Willoughby — el o pri­vea doar pe infirmieră, surprins şi cu buzele strînse. Căci Miss Drachmann se întorsese, încât lumina lămpii îi cădea acum drept pe partea stingă a figurii şi partea aceea nu arăta prea bine: o cicatrice lungă, proeminentă, încă re­centă şi palidă, îi brăzda obrazul aşa cum fusese provocată, brutal, pe toată lungimea fetei, de la tâmplă până la în­ceputul bărbiei delicate, rotunde. La capătul de sus, dea­supra încheieturii maxilarelor, cicatricea era lată de o ju­mătate de inci. Pe orice altă figură ar fi fost oribilă, dar pe faţa ei drăgălaşă părea un contrast ireal, semnul im­presionant al unei impietăţi.

Ea îl privi în tăcere, câteva secunde, pe Vannier, apoi surise. Era doar un simplu zâmbet, destul însă pentru a produce o gropiţă pe un obraz şi a înălbi cicatricea de pe celălalt, de la colţul buzelor până sub ochi. Tânăra îşi ridică mâna stingă, atingându-şi uşor obrazul:

— Mi se pare că nu este o privelişte agreabilă? în­trebă ea.

Nu era nici reproş, nici acuzare în vocea ei, mai cu-r.înd o scuză cu o nuanţă de milă, dar nu pentru ea însăşi.

Vannier n-a răspuns; faţa îi devenise mai palidă, dar când a început să vorbească, i-a revenit culoarea. îşi în­dreptă ochii în altă parte, se putea observa că făcea un efort ca să-şi ia privirea de la hidoasa cicatrice şi deschise gura ca să vorbească — dar nu pronunţă nici un cuvânt;

Дата добавления: 2015-11-04