Coperta de : Mihai manescu 9 страница

poate eă nu era in start- si pună întrebarea ce-i sta pe buze.

Nicolson trecu înaintea lui, făcu un gest de salut lui Willoughby şi" se opri in faţa tinerei fete. Căpitanul Find­horn îl privea cu interes, dar Nicolson se făcu că nu observă.

— Bună seara, Miss Drachmann. spuse el cu ton calm, dar prietenos: sunt mulţumiţi pacienţii dumitale de felul cum au fost trataţi?

îşi reproşa, în gând. că se exprima atât de banal.

— Da, vă mulţumesc, sir.

— Nu mi te mai adresa cu..sir". spuse el, cam iritat; ţi-am mai cerut acest lucru.

Ridică apoi mina şi atinse uşor obrazul cu cicatrice. Ea nu clinti, nu făcu nici o mişcare, doar ochii i se măriră parcă, un moment, pe chipul fără expresie.

— O amintire de la prietenii noştri galbeni, mi se pare? Vocea îi era tot atât de blândă ca şi gestul mîinii.

— Da, recunoscu ea: o amintire de la Kota Bharu.

— Cu baioneta?

— Da.

— O baionetă cu zimţi şi foarte politicoasă, nu-i a.şa? Privi de aproape cicatricea şi observă că începea cu

o incizie adincă şi îngustă de la bărbie şi aş continua mai superficial până la tâmplă.

— Când s-a întimplat erai culcată?

— Aţi ghicit, spuse ea încet.

— Şi cum ai scăpat? întrebă Nicolson, curios.

— In cameră a intrat un bărbat voinic — ne aflam în-u--un bungalow folosit ca spital de campanie. Un om solida cu părul roşu, spunea că era originar din Argyll, sau cam aşa ceva. I-a luat baioneta celui care mă atacase. Mi s-a

adresal, spunindu-mi să privesc in altă parte, şi când m-am întors, soldatul japonez zăcea mort pe podea.

— Straşnic argylléan, murmură Nicolson; şi cine ţi-a cusut rana?

— Tot omul acela, deşi spunea că nu prea se pricepe

— Într-adevăr, se putea realiza ceva mai reuşit, admis* icolson, dar e bine şi aşa.

— E oribil! exclamă ea, accentuînd adjectivul; ştiu cit este de oribil la vedere. •

Privi in jos, spre podea, citeva secunde, apoi din nou la Nicolson, încerrind să zâmbească, dar zâmbetul îi era forţat.

— Nu prea îmi stă bine, nu-i aşa?

— Depinde, răspunse Nicolson.

Apoi, arătând cu degetul spre mecanicul II, continuă:

— Lui Willy i-ar sta bine, tot este el o bătrînă acritură. Dar dumneata eşti o femeie tânăra.

După un moment de pauză, o privi gânditor şi continuă cu voce calmă:

— Eşti mai mult decât plăcută la vedere; ba cred, Miss DrachmannK că eşti chiar frumoasă şi tocmai de aceea cicatricea pare oribilă, scuză-mă că o spun. Va trebui să mergi în Anglia, termină el scurt.

— în Anglia? întrebă ea, îmbujorîndu-se; nu văd de ce.

_ Da, în Anglia. Sunt sigur că prin aceste părţi ale

lumii nu există chirurgi esteticieni suficient de pricepuţi. Dar in Anglia există doi sau trei, nu mai mulţi, care ar putea repara cicatricea ca să rămână doar ca un fir de păr, încât nici un partener de dans n-ar mai observa ceva.

Apoi, cu un gest de critică, adăugă:

— Ai putea să dai cu putină pudră şi să porţi o uni­formă mai arătoasă.

8*

Tânăra ii privi tăcută, cu ochii albaştri, limpezi, fără vreo expresie, apoi ii spuse cu voce calmă, egală:

— Uitaţi că sunt infirmieră. îmi pare rău, nu pot fi ck aceeaşi părere.

— „Nu ai încredere decât în ceea ce cunoşti", psalmodie brusc Willoughby.

— Ce spuneţi? ¡1 întrebă, tresărind, fata.

— Nu-i da atenţie. Miss Drachmann. interveni căpi­tanul Mndhorn. zâmbind si făcând un pas spre ea: Wil­loughby vrea să ne dovedească că are totdeauna la în-demână o zicală potrivită, dai- Nicolson şi cu mine ştim prea bine că le lansează mai mult ca nuca-n perete.

— „Poţi fi curat ca gheaţa, pur ca zăpada, şi lot nu scapi de calomnii", lansă iarăşi Willoughby. cu ton compă­timitor.

— Nu vei scăpa nici dumneata, il aprobă, maliţios. Findhorn.

Apoi, se adresă tinerei:

— Are lotuşi dreptate, Miss Drachmann: nu trebuie să pierzi încrederea, Nicolson ştie ce spune. Doar trei inşi din Anglia, afirmă el. şi unul dintre ei ii este unchi. ~"

Cu un gest de închidere a discuţiei, el continuă:

— Dar nu v-am chemat aici ca să discutăm probleme de chirurgie estetică sau ca să arbitrăm un meci de zicale. Nicolson, mi se pare că am ieşit din...

A fost întrerupt pe neaşteptate şi rămase câtva timp nemişcat: se pornise brusc mugetul alarmei din plafon, umplând cu stridenţa sa spaţiul limitat al sălii de mese şi acoperind vocile. Două sunete lungi şi unul scurt, repe­tate de toată reţeaua posturilor de alarmă. Nicolson ieşi precipitat din sală, urmat, la numai un pas, de Findhorn.

De-a lungul orizontului. înspre nord şi est, bubui,. persi­stent tunetul; din când în când. fulgere brăzdau cerul peste

Strâmtoarea Rhio, acum aflată în centrul taifunului; norii întrezăriţi departe, acum începeau să se adune, văluri peste văluri; primele picături de ploaie, enorme, intermi­tente, împroşcau pe acoperişul timoneriei Viromei, atât de grele şi rare, incit fiecare putea fi auzită şi numărată. Dar la sud şi la vest nu era nici ploaie, nici tunete, doar câte un fulger întâmplător deasupra insulelor abia întreză­rite, mai mult imaginate, cu licăriri slabe de lumini, după care întunericul părea şi mai impenetrabil.

Dar nu total impenetrabil, căci pentru a cincea oară în două minute, cei de pe puntea de comandă a Viromei, cu braţele sprijinite de tendă şi cu binoclurile ds noapte li­pite parcă de ochii încordaţi, urmăreau un semnal apărîn-1 din întuneric, dinspre sud-vcst! serii de sclipiri, în total câte o jumătate de duzină, foarte slabe şi care nu durau mai mult de zece secunde.

— De astă dată, tribord 25, murmură Nicolson, şi se accentuează; parcă ar fi staţionare pe apă, sir.

— Sclipirile sunt atât de apropiate între ele, încât nu le poţi distinge una de alta.

Findhorn lăsă în jos binoclul, îşi frecă cu dosul palmei ochii deveniţi dureroşi de încordare, şi-1 ridică din nou la ochi, scrutând întunericul.

— Aş vrea să ştiu ce gândeşti, Nicolson?

Acesta schiţă un zâmbet în întuneric: tocmai se gândea că ar fi fost mai nimerit ca Findhorn să fie acasă, în sa­lonul bungalow-ului său, decit la bordul Viromei, în calea unui taifun, necunoscând momentul când acesta.se va dez-lănţui cu toată furia, răspunzător de un tonaj enorm de încărcătură şi de cincizeci de vieţi, confruntat cu un peri­col necunoscut, apărut brusc din întuneric.

— Cred că o să avem de furcă, sir, sp ■ne Ni«lson cu glas tare.

îşi lăsă în jos binoclul şi căută să pătrundă întunericul cu ochii liberi.

— Ar putea fi un far,.o geamandură sau un semnal costier, dar nu cred: nu există aşa ceva în împrejurimi şi nu cunosc semnale cu această secvenţă. Ar putea fi o navă de salvare, dar nu suntem în Canalul Mânecii. în su­dul Angliei, unde este sigur că există asemenea ambar-caţii; apoi, cea mai apropiată insulă este la cel puţin şase mile spre sud-vest şi semnalul luminos eşte emis doar de la două mile distanţă de noi, deci departe de ţărm.

Findhorn se duse la uşa timoneriei, ordonă să se reducă viteza la jumătate, apoi se întoarse alături do Nicolson spunîndu-i:

— Continuă!

— Ar putea fi o navă militară japoneză, dar nici asta nu cred: doar nişte sinucigaşi ca noi s-ar băga în miezul unui taifun. în loc să se refugieze la adăpost şi, în afară de asta. nici un comandant adevărat de distrugător nu ne-ar avertiza cu semnale de la o asemenea distanţă ca să ne putem feri să-i cădem victimă.

Findhorn aprobă cu un gest.

— Şi eu gândosc la fel; totuşi, ce poate fi? Iată. sem­nalele se repetă.

— Da, şi mai dese. Cel puţin, bine că stau pe loc. Poate că este un submarin care ne prinde în hidrofoanele 1 sale, dar nu este sigur de ruta şi viteza noastră si vrea să-i răspundem ca să ştie unde să arunce undiţa....

— Nu pari să preferi vreuna din presupuneri.

— Nu sunt sigur care este mai aproape de adevăr, sir. Dar nu sunt prea îngrijorat; pe o noapte ca asta. orice submarin este atât de preocupat de propria-i securitate,

1 Aparat pentru detectarea semnalelor acustice submarine.

118 încât nici de la o sută de picioare distanţă n-ar fi în stare să lovească o ţintă, chiar enormă cum ar fi Queen Mary '.

— Sunt de aceeaşi părere, spuse Findhorn; şi probabil că lucrul este evident chiar pentru cineva care ar judeca situaţia cu mai puţină neîncredere ca noi. Ceva este în derivă: o barcă sau o plută, şi, din nefericire, are mare nevoie de ajutor. Dar nu prea speră să mai fie salvată la legătură prin interfon cu cei de la tunuri, spune-le să-şi îndrepte gurile de foc spre semnalul acela luminos şi să ţină degetele pe trăgaci. Choamă-l aici pe Vannier. Dă semnal de viteză minimă.

"— Am înţeles, sir.

Nicolson intră în timonerie, Findhorn ridică din nou binoclul la ochi, apoi mormăi iritat când cineva îi atinse cotul. Lăsă în jos binoclul, se întoarse pe jumătate şi recunoscu cine era, înainte ca acesta să înceapă a vorbi: chiar în aer liber se simţea mirosul aburilor de whisky.

— Ce naiba se întâmplă, căpitane? întrebă Farnholme arţăgos; ce-i cu agitaţia asta? Drăcovenia aia de alarmă mi-a mugit direct în urechi de mi-a spart timpanele.

— îmi pare rău, Generale, răspunse Findhorn, politicos dar distant, este semnalul nostru de alarmă; a fost ză­rită o lumină dubioasă. S-ar putea să avem necazuri.

Brusc, vocea i se schimbă:

— îmi pare rău că trebuie să te rog să ieşi de pe puntea de comandă, nimeni nu poate râmine aici fără per­misiune.

— Cum? întrebă Farnholme, de parcă i se cerea ceva de necrezut * cred că nu îmi aplicaţi şi mie această in­terdicţie?

— îmi pare rău, dar trebuie.

1 Pachebot englez de mare tonaj.

începea să plouă'din ce în ce mai tare, picături mari îi răpăiau atât de tare pe umeri, încât le simţea greutatea crin impermeabil; erau însă şanse să intervină o altă răpăială, dar nu se putea prevede cu siguranţă.

— Trebuie să cobori, Generale.

Ciudat, Farnholme nu protestă; fără a răspunde, s-a întors brusc şi a dispărut în întuneric. Findhorn era sigur că generalul nu coborâse, sta, probabil. în întuneric, in spatele timoneriei; acolo nu-i mai deranja, era destul spaţiu pe puntea de comandă şi nu dorea decât să nu-i stea cineva chiar în spinare când va fi obligat să sc de­plaseze repede şi să ia hotăriri grabnice.

Tocmai când Findhorn îşi potrivea din nou binoclul la ochi, semnalul apăru iarăşi, mai aproape, mult mai aproape, dar mai slab: bateria lanternei respective era pe sfârşite, dar încă destul de puternică pentru ca să se vadă mesajul emis: nu mai era seria de licăriri din ultimele minute ci, fără dubiu, un S.O.S., adică trei seînteieri scurte, trei lungi, trei scurte, universalul semnal de primejdie pe mare.

— M-aţi chemat, sir? Findhorn lăsă în jos binoclul: '

— Ah, dumneata eşti, Vannier. Scuză-mă că te-am deranjat pe acest blestemat deluviu, dar am nevoie de un specialist în semnalizări. Vezi semnalul acela, emis acuma?

— Da, sir; cred că este cineva în primejdie.

— Sper şi eu să fie aşa, nu o capcană,' răspunse Find­horn; spune-i lui Aldis să întrebe cine sunt «ei care sem­nalează.

. Privi apoi în jur, tocmai când uşa cu grilaj se deschi­dea, şi-1 întrebă pe noul venit:

— Ce-i nou, Nicolson?

I — Total este în ordine, sir-: servanţii sunt aliniaţi ta tunuri, dar teribil de nervoşi după cele îndurate m ulti­mele zile, asa că mi-e teamă că vor deschide locul pica devreme;. Am dat dispoziţie şefului de echipaj sa pregă­tească două faruri de partea tribord, la tancul numărul trei, şi o pereche de marinari brevetaţi — tot ce putem re­trage de la tunuri — i-am pus să lanseze o plasa de salvare de aceeaşi parte a navei. '

— îţi mulţumesc. Nicolson. te gindeşti la toate. ce

zici de vreme?

— Umedă, răspunse Nicolson. morocănos.

Şi-a strîns mai bine prosopul în jurul gîtului. l-a ascul­tat pe Aldis acţionînd declanşorul şi a urmărit traiectoria rachetei făcându-şi drum prin perdeaua de ploaie. Apoi, Nicolson continuă:

— Umedă şi pe cale de a deveni foarte untă, bintuita de furtună. Ce se va întâmpla şi când vom înfrunta-o piep­tiş, nu ştiu. Cred că legea lui Buys Ballot1 şi tratatele despre furtunile tropicale ne sunt tot atât de folositoare ca flacăra unui chibrit în dogoarea iadului.

— Şi nu numai despre asta e vorba, mărturisi Find­horn; de o oră şi cinsprezece minute suntem în centrul furtunii, am mai fost în asemenea situaţie acum zece ani, dar numai timp de douăzeci şi cinci de minute şi credeam că a fost un record.

îşi clătină încet capul pentru a se scutura de picătu­rile de ploaie, apoi:

— Torul se întâmpla anormal, suntem cu şase luni mai devreme sau mai târziu, decât sezonul obişnuit al uraga-

1 Lege prin care, în meteorologie, se stabileşte circulaţia gene­rală a vinturilor In raport cu centrele de înaltă şi joasă presiune a atmosferei.

121 nelor. In orice caz, situaţia ar putea fi şi mai rea, şi nu numai la intervale de douăsprezece luni; totuşi, ce se întimplă este o ciudăţenie pentru aceste locuri şi chiai pentru toate sezoanele, contrazicând toate tratatele şi rân­duielile. Sunt sigur că ne aflăm Ia un punct de inflexiune a furtunii şi aproape sigur că ea se va dezlănţui spi"e nord-est, dar dacă noi înşine ne vom găsi în sectorul pe­riculos sau...

Se opri brusc, privind la un punct slab de lumină gal­benă pîlpîind înceţoşat prin ploaia dezlănţuită.

— Mi se pare că ceva este pe cale să se scufunde; ia vezi, Walters, ce semnalizează?

— „Van Effen se scufundă"', doar atât, sir, sau cel puţin atât cred că spune. Transmisie Morse foarte proastă; pro­babil o navă cu numele Van Effen.

— Doamne, groaznică noapte, exclamă Findhorn clă-tinînd din cap; încă o Kerry Dancer! Acum, Van Effen! A auzit cineva de o navă cu acest nume? Poate dumneata, Nicolson?

— Niciodată.

Nicolson se întoarse şi întrebă prin uşa cu grilaj:

— Eşti acolo, ofiţer II? -

— Da, sir.

Vocea venea din întuneric, de la citeva picioare distanţă.

— Repede, caută în Registrul de clasificare a navelor. Vezi ce este acest Van Effen, probabil o navă olandeză; cât mai repede posibil.

— Van Effen?"A lansat acest nume, „Van Effen"?

Tonul, celui care întreba, asociat şi cu o urmă de exci­tare, trăda neîndoielnic modul de exprimare al celor care au trecut prin colegiul militar Sandhurst: era Farn­holme, a cărui umbră înaltă se detaşase din întunericul din spatele timoneriei.

— Chiar aşa, fu răspunsul, dar cine a auzit de vreo toavă cu acest nume?.

— Nici nu este o navă. omule, este numele unui prieten, fal meu. Van Effen. un olandez. Era şi el pe Kerry Dancer,

ne-am îmbarcat împreună la Banjermasin. După ce nava a luat foc. probabil că a plecat cu o barcă de salvare ş\ după câte îmi amintesc, la bord era numai o singura barca de acest fel.

Farnholme intră prin uşa cu grilaj şi se alia acum într-o latură a punţii de comandă privind atent şi agitat, peste prelata tendei, uitând de ploaia care h rapaia pe spinare, şi adăugă:

— Trebuie neapărat să-l salvăm, oameni buni.

neapărat!.. „

— Nu cumva este o cursă? se auzi vocea calma, realista a căpitanului, ca un duş rece după intervenţia agitată a lui Farnholme.

Căpitanul continuă:

_ Poate că e vorba de acest Van Effen. poate că nu;

şi dacă el este, putem avea încredere?

— De ce te îndoieşti? replică Farnholme, cu tonul unui om agitat: tocmai vorbisem cu tânărul acela, Vannier mi se pare că îl cheamă....

— Mai bine să ne ocupăm de ce ne interesează! îl întrerupse scurt Findhorn: barca, dacă există, se află acum la vreo două sute de yarzi.

— Vrei să mă asculţi? stărui Farnholme aproape în şoaptă.

Apoi continuă, şi mai încet:

— Cum s-a întâmplat că mă aflu aici în viată? Cum s-a întâmplat că şi aceste infirmiere sunt şi ele în viaţă, ca şi aceşti soldaţi răniţi preluaţi de pe Kerry Dancer acum o oră? Cum s-a întâmplat că noi toţi salvaţii — e

adevărat, cu excepţia lui Miss Plenderleith şi a preotu­lui — mai sintem în viaţă? Numai pentru că atunci cin! căpitanul de pe Kerry Dancer a vrut s-o şteargă din Singa porc ca să-şi pună pielea la adăpost, cineva i-a pus un revolver în spate şi l-a forţat să se întoarcă la Singapon Omul acela a fost Van Effen şi acum apare în această barcă; toţi îi datorăm vieţile noastre lui Van Effen. Căpitane Findhorn!

— Vă mulţumesc, domnule General, spuse Findhorn calm, niciodată grăbit; Nicolson, dă drumul proiectoru­lui, şeful de echipai să aprindă farurile când voi da ordin, încet înapoi.!

Lumina proiectorului străpunse întunericul, descoperind o mare agitată, cu valuri.mari, încununate cu alb lăptos de ploaie torenţială. Iniţial, lumina a rămas aceeaşi, perdeaua parcă solidă de ploaie aproape o obtura. Dar imediat, reuşi să lumineze amănunţit marea şi prinse în raza sa o barcă de salvare foarte apropiată, deplasindu-se cu ancora de furtună 1 desfăşurată; plonja v'olent, apoi ieşea la su­prafaţă prinţie valurile scurte, abrupte ce se năpusteau asupra ei. Dar, în centrul unei furtuni tropicale, iucrurile nu se petrec după un model prestabilit şi foarte adesea marea contrarie- năvăleşte şi se sparge în interiorul boldului. în barcă, se aflau şapte sau opt oameni care se străduiau să-şi menţină echilibrul, să-şi apere vieţile — o luptă fără speranţe pentru că barca intrase deja adânc la apă, gata să se scufunde. Un '•ingur om părea indiferent la cele ce se petreceau: sta la pupă, privind spre tancul petrolier, acoperindu-şi cu braţul ochii spre a-i feri de strălucirea proiectorului. Pe cap, ii lucea ceva alb, poate

1 Dispozitiv lansat la prova navei sau ambarcaţiei pentru a-i menţine direcţia; obligatoriu la bărcile de salvare.

2 Mare agitată, cu valuri din direcţia opusă vântului

fan chipiu, dai- dc la distanţă nu se putea distinge despre re era vorba.

Nicolson coborî pe scara pasarelei, alergă la bord dincolo de locul unde urma să abordeze barca de salvare, jfcoborî încă o scară la puntea de legătură longitudinală. |poi o a treia scară care ducea spre acoperişul tancului numărul trei. îşi croi drum, cu siguranţa unui obişnuit, printre vane şi labirintul de coducte de descărcare de gaze 3 de ţevi fierbinţi de aburi, până ce ajunse de parte.; tricordului; Fanholme l-a urmărit de aproape pe tot drumul. Chiar în momentul când Nicolson punea mâna pe copastia balustradei, cele două faruri se aprinseră deodată

Nava avea douăsprezece mii de tone şi doar o singură ■elice, dar Findhorn o conducea, chiar pe mare agitată, ca şi cum ar fi fost un distrugător suplu. Barca de salvare se afla la mai puţin de patruzeci de yarzi distanţă, prinsă în raza de lumină a farurilor, şi se apropia tot mai mult; aşa că oamenii din barcă se simţeau acum în siguranţă în partea de sub vânt a Viromei. încetaseră să mai scoată apa cu pistolul S stăteau pe banchete, priveau petrolierul, pregătiţi să sară în plasa de salvare. Nicolson examina cu atenţie pe cel care şedea pe bancheta de* la pupa bărcii: observă că nu avea chipiu, pe cap. ci un bandaj grosolan, abundent pătat cu sânge. Apoi,.mai observă ceva: poziţia rigidă, nenaturală a braţului drept. Se adresă lui Farnholme, arătând u-i-1 pe cel care şedea pe bancheta pupa:

— Cel de la pupa bărcii este prietenul dumitale?

— El este, Van Effen. răspunse Farnholme cu sigu­ranţă; aşa cum v-am spus.

1 Vas de forma unui făra.ş, de lemn sau metal, pentru eva­cuarea apei pătrunsă într-o ambarcaţie mică.

— Ai avut dreptate.

După o pauză, Nicolson continuă:

— Mi se pare că este cam intr-o ureche.

— De ce?

— Ţine un revolver în mină îndreptat spre camarazii din faţa lui şi nu i-a scăpat nici un moment din ochi, de când mă uit la el.

Farnholme privi şi el, fluieră încet şi răspunse:

— Ai dreptate, aşa este.

— De ce ţine revolverul aşa? *"

— Nu stiu, nu pot să-mi dau seama, dar să ştii, Nicolson. că dacă prietenul meu Van Effen găseşte necesar să ame­ninţe cu arma pe cineva din barcă, apoi are motive serioase.

într-adevăr, Van Effen. avea motive destul de serioase. Acum, rezemat de un perete din sala de mese a Viromei, cu un pahar mare de whisky in mână şi cu apa scurgân-du-i-se din îmbrăcămintea leoarcă pe preşul de ia picioare, povestea totul repede, concis şi convingător. Prevăzută cu motor, barca de salvare îi dusese curînd departe de Kerry Dancer, după ce aceasta luase foc şi au ajuns la ţărmul unei insule mici la câteva mile spre sud, tocmai când s-a dezlănţuit furtuna. Au tras barca pe prundişul insulei, de partea sub vânt şi au stat cuibăriţi citeva ore pină când, brusc, vintul s-a potolit; la scurt timp după aceea au observat rachete ridieîndu-se la nord-vest.

— Erau lansate de noi, confirmă Findhorn: ai decis să vă îndreptaţi.spre locul de unde porneau?

— Chiar aşa.

în ochii olandezului apăru o undă de zâmbet destul de rece, când arătă cu un gest spre grupul de oameni bruneţi şi cu pielea măslinie, îngrămădiţi într-un colţ.

|; — Siran şi oamenii lui nu au fost deloc încintaţi. Nu piv.. sunt filo-aliaţi 1 şi ştiau că în zonă nu se află nave poneze. Apoi, au recunoscut că erau semnale de pn-ejdie de la o navă ce se scufunda. Van Effen termină restul de whisky şi, calm, aşeză arul pe o masă lingă el. (

- Dar am avut un argument convingător ca sa pie-

... revolverul.

— Am văzut, spuse Nicolson: apoi?

— Ne-am îndreptat spre nord-vest. Am parcurs o:rţiune lungă de mare agitată, dar nu foarte zbuciumata,

.ară ploaie şi vânt. Au început însă valuri mari şi nt-au inundai motorul. Am rămas încremeniţi, convinşi ca. acesta ne era sfârşitul. "Când. deodată, am zărit luminile voastre: pe o noapte atât de neagră, se observă de la dis­tanţă mare. Dacă ploaia începea cu cinci minute mat de­vreme, nu v-ara mai fi zărit; imediat, am făcut semnale cu lanterna.: ■■:

— Ţi-a fost de ajutor şi revolverul. îl completa tmct-horn. prtvindu-l lung pe Van Effen. cu ochi cerce»aton şi reci.

Apoi continuă:

— Pătat că nu l-ai folosit efectiv, Van Effen. Olandezul zâmbi. crispat:

— Nu e greu să înţeleg la ce vă referiţi, sir. •

Se ridică în picioare şi cu o grimasă de durere îşi scoase de pe cap bandajul pătat de sânge. lăsând să se vadă o tăietură destul de adâneă. cu margini vineţii, de la frunte, până sub ureche.

— Ce spuneţi de această amintire?

• Simpatizanţi ai aliaţilor ce luptau contra jagorwgjtor şi na­ziştilor în al doilea război m<

Дата добавления: 2015-11-04