Coperta de : Mihai manescu 22 страница

— Foarte bine, murmură Nicolson. Apoi, cu voce tari;:

— Ascultaţi cu toţii: crell că ne apropiem de ţărm, probabil vom intilni slinci sau reciti în apropierea coastei, sau brizanţi puternici. Se poale ca barca să se scufunde, sau, ce! puţin, să se răstoarne, nu este nimic sigur.

„De fapt, gândea în sine, ar fi un miracol să nu se scu­funde sau să se răstoarne"; apoi continua:

— Dacă vă pomeniţi în apă, ţineţi-vă unii de alţii, agăţaţi-vă de barcă, de rame, de centuri de salvare sau orice alt obiect plutitor, dar mai ales căutaţi să vă ţineţi unul de altul. Aţi înţeles?

A urmat un murmur abia auzit, afirmativ. Nicolson a cercetat cu lanterna interiorul bărcii, controlând, în lu­mina slabă, mijindă, a zorilor dacă toţi erau treji. Veş-

mintele lor umede, informe, nu le puteau ascunde încorda­rea trupurilor. Repede, Nicolson stinse lanterna; oricât j de slabă îi era lumina, ştia că, totuşi, din cauza ei i se îngustau pupilele, reducându-i acuitatea vederii in în­tunericul ce încă mai dăinuia.

— Tot nimic. McKinnon V

— Tot nimic, sir; este un întuneric... dai- staţi un ] minut!

In picioare, imobil, cu o mână suşţinîndu-se de catarg, cu capul întins, nu scotea un cuvânt.

— Ce este, omule, întrebă, nerăbdător, Nicolson; ce 1 vezi? •..

— Brizanţi! strigă McKinnon; brizanţi sau deferlări \ aud destul de bine.

—• Unde? încotro?

— înaintea noastră, încă nu pot distinge precis. După o pauză:

— Cred, la prova tribord.

, — Jos focul! ordonă Nicolson; catargul jos, Vannier! Manipula apoi echea spre a aduce barca coptra vântului şi valurilor. Ambarcaţia a răspuns încet la comanda echei, din cauza greutăţii a cel puţin cincizeci de galoane de apă inundată la capătul prova, dar până la urmă tot s-a rotit, cu toată încărcătura de apă şi marea agitată, şi s-a lăsat minuită cu ajutorul focului.

— Acum pot vedea bine, strigă McKinnon de la prova; la traversul pupa tribord, sir.

Nicolson se întoarse pe locul lui şi privi repede peste umăr: vreo două secunde n-a zărit nimic, n-a auzit nimic, dar curînd a observat o dungă subţire şi albă în Întuneric,

1 Cădere înainte abruptă a crestei valului, ca urmare a faptului că baza valului a întâlnit un obstacol, un fund mic sau un banc de nisip.

gă lunga continuă, dispărînd şi apărînd, totdeauna mai aproape de cite ori reapărea. Cu siguranţă, erau if>-ferlări, brixantii nu arătau astfel in întuneric. In orice caz erau de profera!. Nicolson încercă să scruteze mai bine in întuneric -.i dădu comanda

— înainte moia. McKinnon '

•.Acesta tocmai o aştepta, era pregătit: Unea in mină braţele metalice ale ancorei de derivă, o aruncă in mare ţît mai departe, desfăşură parâma respectivă pe măsură ce ancora se depărta şi începu a fi remorcată.

— Ridicări ramele! comandă Nicolson.

La rîndul lui. ridică cirma. trecând suportul raniei-eîrmă prin inelul de trecere, vislind cu furie pentru a menţine totuşi capul până ca ancora de derivă ajungea sa se fixeze: nu era o treabă uşoară, căci era încă destul de întuneric şi nu distingea bine direcţia, valurilor, nu avea după ce să se orienteze deci! după vântul contrar m direcţia deplasării bărcii pline- cu apă. Auzea înjurăturile înăbuşite ale oamenilor trăgind din greu să ridice ramele din apa. apoi clinchetele acestora pe l'urcheţi.

— Acum vîsliţi înainte cu toţii, dar încet, foarte încet, lingăi el.

Nu avea speranţă că îşi vor coordona mişcările, mai aies pe întuneric, din contra, era sigur că nu vor reuşi. In timp ce ei trăgeau la rame, el putea corecta mersul cu rama-cirmă. Aruncă iar o privire peste umăr: acum di­recţia deferlărilor era îndreptată direct.spre ei şi auzea clar vuietul lor înăbuşii, predominînd pe cel al vântului. Se aflau cam la cincizeci de yarzi depărtare, dar se putea prea bine să fie la două sute cincizeci, era imposibil de apreciat în întunericul încă persistent.

Nicolson privi din nou înaintea lor, încereînd să sn*ă-Şatâ cu ochii cât mai departe, dar vântul îi aruncă o ploaie

■■».95

de picături sărate, orbindu-l, şi nu reuşi să zărească ceva. Vântul parcă se înteţea, îşi făcu palmele pîlnie la gură şi strigă:

— Ce se mai întâmpla, McKinnon?

— Acum sint mai sigur, sir, se distinge destul de bine. O bucată din parâma ancorei de derivă trecuse peste

prova şi şeful de echipaj a străpuns cu cuţitul punga cu păcură ataşată de aceasta. Operaţia a fost făcută cu toată atenţia, căci păcura ieşea greu şi dacă reuşea s-o îm­prăştie cât mai larg pe suprafaţa apei, potolea în oarecare măsură şocul deferlărilor şi le înfruntau mai uşor. A trecut punga cu păcură peste prova şi a lăsat să-i treacă prin mîini mai multă parâmă de legare, apoi o fixă zdravăn de bancheta catargului.

Toate aceste precauţii pentru abordarea plăjii au fost executate tocmai la timp: deferlările se aflau la mai puţin de cincizeci de yarzi depărtare, nu la două sute cincizeci, şi acum barca ajunsese la ele. Cu atenţie, cu abilitate, folo­sind din plin ramele, rama-cîrmă şi ancora de derivă, Nicolson a reuşit să manevreze barca aducând-o pe por­ţiunea mai calmă a zonei agitate de deferlări; îndată, barca a luat viteză, pocnind rapid cu un val gigantic, cu ramele ieşite din apă; McKinnon a tras ca să întindă parâma de derapare l, barca a luat viteză lin şi fără zgomot, iar defer-larea şi-a ondulat cursa într-o clocotire de furie albă de spumă. La comanda scurtă a lui Nicolson, parâma de dera­pare a fost slăbită, barca s-a avântat peste creasta sfărî-mată a deferlării şi a pornit în goană spre plaja cu fund în pantă, într-o ceaţă de spumă şi picături mici — nu fusese timp suficient pentru ca marea să aducă atât de

1 Parâmă cu care se dislochează o ancoră de derivă, aflată pe fund, în poziţie necorespunzătoare.

departe păcura împrăştiată — cu parâma ancorei întinsă rigid, mentjnînd pupa îndreptată direct spre ţărm; valul înălbit de spumă a trecut peste barcă, aceasta şi-a urmat cursa spre ţărm. Atunci, numai atunci, când depăşiseră pericolul deferlărilor, Nicolson, scrutând intens spre ţărm, a observat ceva neaşteptat. A strigat din răsputeri ca să atragă atenţia celorlalţi, totuşi era prea târziu.

Creasta de stâncă —.probabil o margine ca lama de cuţit a unui recif coraligen — a spintecat fundul bărcii, de la pupa până la prova. Zmucitura izbiturii le-a smuls celor din barcă mîinile de pe balustrada de care se ţineau, i-a proiectat într-o învălmăşeală de braţe, trupuri şi picioare ]a pupa, doi sau trei inşi au fost zvârliţi peste bord, în apă. După o secundă, barca naufragiată a pivotat violent pe o parte şi s-a răsturnat, azvârlindu-i pe toţi în apele agitate din urma deferlării.

Despre momentele următoare, fiecare n-a rămas decât cu o amintire confuză, inconsistentă: s-au răsturnat în valuri, au înghiţit apă de mare, au atins cu picioarele pie­trişul de pe treptele imense -ale plăjii, şi-au pierdut echilibrul, împiedicându-se de barca răsturnată, s-au ridi­cat din nou cu picioarele pe fundul mării, pentru a fi luaţi pe sus de valurile în retragere, s-au zbătut să se menţină iarăşi în picioare, în fine, au ajuns cu greu, clăti-nîndu-se, pe ţărm, unde s-au azvârlit epuizaţi pe plajă, cu inimile bătând să se rupă.

Nicolson a făcut trei drumuri până la plajă: a început cu transportarea lui Miss Plenderleith; şocul unui val i-a surprins în timp ce se îndreptau amândoi rapid spre pupa bărcii şi, instinctiv, a căutat s-o sprijine cu braţul ca să nu cadă pe fundul bărcii. Mirat, a observat că era mult mai grea decât se aştepta: Miss Plenderleith ţinea cu ambele mîini mânerele sacoşei de pânză cu unelte de tricotat şi

297 s-a opus să se despartă de sacoşă. Nicolson a considera» gestul ca egal cu o sinucidere şi l-a pus pe socoteala -paimei si a panicei. A transportat-o totuşi cu greu la ţărm, cu toată ciuda ce-i provoca sacoşa strins ţinută de aa in mîini. După ce a depus-o pe ţărm pe Miss Plender­leith, a aşteptai rcti agerea valului deferlant şi a intrai din nou în apă ca să-i ajute lui Vannier să-l ducă şi pe

• •ăpitan la ţărm. Findhorn n» voia să se lase purtai, repeta <-ă nu are nevoie de ajutor, dar picioarele şi puterile îi

• iau foarte slăbite din cauza rănii şi a suferinţelor în­durate în ultima săptămână: s-ar fi înecat, căzînd după primii paşi prin apă. Alunecând, căzînd şi ridieîndu-se din nou, cei doi l-au transportat cu greutate la ţărm şi l-au.işezat pe nisip, dincolo de locul unde se spărgeau valurile.

Curînd, pe plajă se aflau îngrămădiţi vreo doisprezeci inşi, unii culcaţi, alţii sezînd, cîţiva în picioare, forme in­distincte în întuneric, gîfîind, gemând sau vomitând apă de mare, mulţi cu acces" de icneli. Respirînd şi el din greu, Nicolson s-a apucat să facă apelul celor prezenţi, d ar n—a ajuns să strige decât un prim nume: ',

— Gudrun, Miss Drachmann!

N-a primit răspuns, se auzeau doar citeva icneli du­reroase.

— Miss Drachmann! repeiă dl: n-a văzut-o nimeni, nici pe micul Peter?

Tăcere.

— Pentru Dumnezeu, răspundeţi, l-a văzul cineva pe Peter, micul băiat 7 Nu ştie nimeni ce s-a întâmplat

cu el?

Tăcerea a continuat, se auzea doar vuietul neînduple­cat al deferlărilor, foşnetul frământat al valurilor în re­tragere, scurgindu-sepe prundişul plajei:

• Nicolson st lasă în genunchi, căută orbecăind printre formele şi chipurile celor care zăceau pe plajă: nici urmă Peter sau de Gudrun Drachmann. A sărit în picioare, -a izbit, clătinîndu-se. de cineva ee-i sta în cale, a aler-nebuneşte spre mare. a intrat în apă şi a fost doborît viitoarea unei deferlări. Ca o pisică, s-a ridicat rapid picioare, îi pierise orice urmă de extenuare. Vag, a conştient că încă cineva intrase în mare în urma lui, nu i-a dat nici o atenţie.

După şase paşi mari, cât putea deschide picioarele, simţi ceva îi loveşte rotulele cu nemiloasă ferocitate: barca 'turnată eu fundul în sus. S-a dat peste cap în apă. a urnit cu umărul chila bărcii, s-a lăsat iar la fund şi ■ ieşit de cealaltă parte cu un gifîit exploziv, cu respiraţia tăiată şi a pornit din nou în căutare, cu o îndîrjire ne­obişnuită, cum nu mai încercase vreodată. Durerea din piept şi din picioare îl chinuia, îl tortura la fiece pas, dar îşi încorda cu dîrzenie voinţa să nu mai simtă arsura dureri-După alţi doi paşi a simţit că atinge ceva moale, suplu. împins de năvala unui val în retragere. S-a oprit, a apucat o bluză şi se ridică împreună cu Gudrun, spri­jinind-o fa sa facă faţă valului deferlant.

— Gudrun? —- Johnny. vai. Johnny! Tânăra se agăţa de el şi o simţi că tremura.

Peter! Unde este Peter? inţrebă el grăbit.

— Vai, Johnny!

Obişnuita ei stăpânire de sine dispăiruse, vocea îi era aproape un geamăt.

Barca s-a izbit şi... şi... •— Unde este Peter?

Degetele lui Nicolson se înfigeau in umerii tinerei, o cutura violent, vocea lui devenise un strigăt sălbatic.

— Nu ştiu, nu ştiu, nu-l mai găsesc.

Ea se smulse de lângă el, şi se aplecă sa mai caute în apa ce li se învolbura până la talie. O reţinu, o ridică în picioare şi se întoarse: Vannier îl urmase şi se afla în spatele lui; i-o încredinţa pe tânăra, spunîndu-i:

— Du-o la ţărm, Vannier.

— Nu vreau, nu vreau! striga ea zbătându-se, dar pu­terile au lăsat-o curînd.

— L-am pierdut pe băieţel, l-am pierdut!

— Ai înţeles, Vannier? se auzi vocea tăioasă a lui Nicolson, depărtându-se.

— Am înţeles, sir! mormăi acesta, contrariat că tre­buia s-o ducă la ţărm pe tânăra înnebunită, în loc să-i dea ajutor lui Nicolson.,

Fără răgaz, Nicolson s-a scufundat în apa înspumată, scormonind disperat cu mîinile prundişul de pe fund; dar nu reuşea să găsească ceea ce căuta. Un moment a crezut că, în fine, a găsit, dar nu era decât o valiză goală pe care a aruncat-o cu ciudă şi se afundă mai departe în valurile deferíante, lângă reciful de corar' de care se lovise barca. Apa îi ajungea acum aproape la umeri, picioarele îi erau lovite cu regularitate de baza valurilor, înghiţea guri pline de apă sărată şi striga, în toate direcţiile, numele băieţaşului, ca o nebunească litanie, impunîndu-şi eforturi supraomeneşti, stăpânit de o spaimă necruţătoare, de o groaznică anxietate care, pui- şi simplu, simţea că-l înnebuneşte, cum nu mai simţise vreodată şi nu credea că putea exista într-un suflet de om.

Au trecut poate trei minute de când barca se lovise de recif şi, aşa înnebunit cum era, îşi dădea seama că băieţe­lul nu mai putea trăi dacă se scufundase în apele învol­burate. Nu mai a-a conştient de ce făcea, dar mai plonja încă o dată prin spuma valului deferlant, până la fundul

cu prundiş al marii, dar tot fără rezultat, nici sub mare, nici pe suprafaţa mării bântuită doar de ploaie, vânt, în­tunecime şi urletul răguşit al valurilor deferíante. Şi, deodată, de peste vânt şi valuri, a auzit clar vocea băieţa­şului.

Ţipătul subţirel şi înspăimântat al copilului venea de la dreapta, de-a lungul plajei, de la vreo treizeci de yarzi distanţă. Nicolson a pornit nebuneşte în acea direcţie, blestemând adâncimile de apă care îi reduceau alergătura la sărituri groteşti. Din nou a auzit copilul strigind, de astă dată mult mai aproape. Nicolson a strigat şi el numele copilului, dar acum i-a răspuns o voce bărbătească şi se pomeni deodată lingă silueta unui bărbat, tot atât de înalt ca el, ţinînd sus în braţe copilul.

— Sunt tare bucuros că ne întâlnim, Mr. Nicolson.

Era vocea lui Van Effen, slabă, parcă venind de departe.

— Băieţaşul n-a păţit nimic rău, ia-1 însă, te rog, dumneata în braţe.

Nicolson abia avu vreme să ia ' copilul în braţe, că olandezul se clătină şi căzu, cât era de lung, cu faţa în apa înspumată.

XIII

Jungla era umedă, domnea o căldură jilavă, ca de eluvâ. La înălţime, deasupra capelelor, prinlre puţinele lumi­nişuri ale încilcelii ramurilor de copaci, greu încărcaţi cu liane, naufragiaţii puteau zări cerul plumburiu, posomorit, acelaşi care ascun.se.sc complet, cu două ore înainte, ră­săritul soarelui. Lumina filtrată printre vârfurile copaci­lor părea straniu de ireală, de rău prevestitoare şi în perfect acord cu simţământul de izolare provocat de-per­delele verzi de vegetaţie deasă tropicală şi de smîrcurile cu mîzgă pestilenţială care mărgineau de ambele părţi o potecă ce străbătea jungla. De fapt, nu se putea spune că era o potecă, mai curînd o defrişare făcută de curînd;.le ambele părţi se vedeau urme recente de topoare şi cuţite. Pe lângă aceasta, poteca era înşelătoare: unele păili erau bătătorite şi netezite prin folosire, apoi dispă­reau brusc si misterios cind ajungea la un trunchi uriaş de arbore prăvălit sau se pierdeau într-un smîrc mlăşti­nos, poteca reapărînd după cîţiva yarzi, din nou netedă st bătătorită.

Stropiţi pină la brîu cu mii putregăit şi duhnind groaz­nic, Nicolson şi Vannier s-au obişnuit curînd cum să se descurce cu aceste dispariţii ale potecii. Au descoperit ca totdeauna exista un ocoliş al smîrcurilor şi dacă cercetau mai stăruitor şi mai îndelungat, de obicei reuşeau să gă-

■â continuarea potecii. Dai- descoperirea acestor oco-dura şi uneori s-au depărtat atât de mult de potecă, t numai din întâmplare au reuşit s-o regăsească; aşa dacă nu dădeau imediat de ocoliş, treceau direct prin: şi ieşeau la mal de cealaltă parte, unde făceau.suri ca să se cureţe pe cât posibil de mîl şi de lipi_ Te scîrboase ce li se prindeau de picioare. Apoi se gră-u din nou să urmeze cât mai fără greş poteca întorto-ătă în jurul copacilor masivi în semi-lumina fantoma-i, vagă a pădurii tropicale, făcându-se că nu observă, ambele părţi ale parcursului, ciudatele frământări si lete ce le însoţea înaintarea, provenind din ambele i ale drumeagului.

Nicolson era un marinar înveterat, în general nu se ţca în largul lui pe uscat, cu atât mai puţin într-o junglă nu ar fi dorit nici în ruptul capului să facă o asemenea ătorie, dacă ar fi avut de ales. Dar nu era altceva, ni-iic altceva de ales şi curînd faptul a fost violent pus în evidenţă, la mijirea mai accentuată a zorilor când avusese posibilitatea să cunoască mai bine situaţia şi condiţia foştilor pasageri ai bărcii, întinşi acum pe plajă, iar cele constatate erau departe de a-i inspira optimism.

Debarcaseră undeva în Strâmtoarea Sunda. pe ţărmul ulei Java. într-un golf larg, cu deschidere de două "e, pe o plajă îngustă, pietroasă şi cu jungla coborînd roape până la marginea mării, o junglă densă, pă-rînd de nepătruns şi care se întindea în interior până la pădurea de rain-tree 1 ce acoperea dealurile scunde din-

1 Denumit şi „monkey pod" este un arbore tropical care noite tinge 24 m înălţime şi o coroană cu diametrul de 30 m; fructele tn forma de păstăi, se folosesc ca nutreţ pentru vite Jar lemnul pen' tru confecţionarea de mobilă (familia l.pgnmi-nosn.eysau numele de PithecofobiwTn şaman).

mi

spre sud. Malurile golfului păreau complet pustii, fără urme de viaţă omenească sau animală; doar mica lor ceată, cuibărită ca vai de lume sub un pilc de palmieri, pe plajă, cam la o sută de yarzi de barca de salvare răsturnată şi ea pe ţărm.

Barca era aproape distrusă. între chilă şi brîul de acostare era spintecată pe o lungime de aproape cincispre­zece picioare, chila însăşi era sfărâmată şi piesa de îmbi­nare smulsă. Barca ora ireparabilă, complet inutilizabilă. Nu le rămânea decât alternativa vieţuirii în junglă, dar nu aveau mijloace să facă faţă unei asemenea situaţii.

Cu tot curajul lui, căpitanul Findhorn era încă foarte bolnav, incapabil să parcurgă mai mult de cîţiva paşi. Salvat şi el, Van Effen era extrem de slăbit, avea dureri cumplite, cu accese violente aproape de leşin la intervale regulate. Nicolson şi McKinnon l-au scăpat de o moluscă ce i se prinsese de piciorul greu rănit, când încercase să ducă singur copilul la ţărm, apoi căzuse şi aproape se înecase, deşi apa era puţin adincă; se mai adăugau rana de şrapnel din coastă primită cu câteva zile mai înainte şi lovitura în cap primită nu demult de la Farnholme: toate acestea îi slăbiseră puterile şi capacitatea de recuperare. Walters şi Evans aveau braţele inflamate din cauza unor răni infectate, se simţeau foarte prost, iar McKinnon, deşi nu se plângea de dureri, şchiopăta de piciorul înţepe­nit. Willoughby era slăbit, Gordon fără vlagă şi neaju­torat, iar Siran si oamenii lui nu se gândeau decât să-şi fie de ajutor numai lortnşi.şi.

Singurii mai zdraveni erau Nicolson şi Vannier, al pa­trulea ofiţer, dar Nicolson îşi dădea seama că nu puteau face prea mult pentru ceilalţi, să le aline suferinţele, în izolarea în care se aflau. Nu se punea problema să poată repara barca de salvare, şi, de asemenea, nici' gând să

■bată construi altă burcă sau plută cu puţinele scote ce. posedau. Se aflau pe uscat şi pe uscat trebuiau să rămână, dar nu puteau sta Ja nesfârşit pe plajă, căci mureau de

'foame. Nicolson nu-şi făcea iluzii nici asupra posibilităţi­lor de a supravieţui cine ştie. cât pe baza hranei pe care o puteau culege din arbori, arbuşti, de pe sol şi de sub sol. Un obişnuit cu traiul în junglă ar fi ştiut să-şi procure cele necesare pentru a supravieţui, dar pe ei îi pândea pericolul de a se otrăvi de la prima încercare de a se hrăni cu lucruri necunoscute. Şi chiar dacă nu se otrăveau, cu scoarţă de copac şi cu câteva grăunţe nu rezistau multă vreme oameni atât ele bolnavi, şi, pe deasupra, fără medi­camente si bandaje curate pentru rănile infectate şi supurinde, aşa că perspectivele erau foarte sumbre.

Hrana, adăpostul, bandajele şi medicamentele erau vitale pentru naufragiaţi şi pentru căutarea lor plecaseră în cercetare, să vadă dacă existau posibilităţi să le procure. Dar cât de departe existau asemenea posibilităţi şi în ce direcţie se aflau erau adevărate şarade. Nicolson ştia că în colţul de nord-vest al Javei existau locuitori care poate le-ar fi dai bucuroşi ajutor şi îşi amintea că erau unul sau două oraşe mai mari. undeva în interiorul uscatului, prea depărtate insă — aşa că nu le rămânea decit perspec­tiva unor sate de pescari pe coastă. Dai- poate că ar întâmpina ostilitate în loc să primească ajutor, poate că ar da peste ocupanţi japonezi; intr-un ţinut deluros de junglă şi păduri ca Java, era aproape sigur că aceştia îşi limitau activitatea la zonele de coastă. Nicolson îşi dăduse seama că, indiferent de riscuri, trebuia să încerce şi luase hotărârea să plece la drum: numai la o oră după mijirea zorilor, şi-a luat Coltul de 0,455 iar a doua armă ce mai fusese salvată, pistolul mitralieră al generalului

Farnholme. a lăsat-o în grija lui McKinnon şi pătrunsese în junglă, împreună doar cu Vannier.

La mai puţin ca douăzeci de yarzi de la ţărm, înainte de a ajunge chiar la marginea pădurii, dăduseră de poteca bătătorită ducând de-a lungul coastei, de la nord-est la sud-vest, între pădure şi mare. Instinctiv, au luat-o spre sud-vest şi numai după ce au parcurs o oarecare distanţă, Nicolson şi-a dat seama de ce au luat-o în acea direc­ţie: în perspectivă, sudul reprezenta salvarea şi libertatea La mai puţin de o jumătate de milă* de unde lăsaseră grupul celorlalţi, plaja se arcuia departe spre vest şi nord-vest, spre capătul mai plat al golfului; poteca trecea drept peste baza promontoriului, părăsea zona de tufişuri şj arbuşti şi pătrundea adânc în desişul pădurii.

După nouăzeci de minute au parcurs cam trei mile de la plajă şi Nicolson a decis o haltă. Tocmai se zbătuseră să străbată vreo treizeci de ym-zi de apă mlăştinoasă care le ajunsese aproape până la subsuori şi amândoi erau extenuaţi. Efortul, munca grea pentru.a străbate îngrozitor de încet mlaştinile erau istovitoare pentru nişte oameni care de o săptămână băuseră doar puţină apă şi nu mân-easeră aproape nimic. Dar mai insuportabile erau aburi) i ungi ei, căldura neîndurătoare şi picăturile de sudoare care le pătrundeau în ochi, orbindu-i."

Дата добавления: 2015-11-04