Coperta de : Mihai manescu 25 страница

— Mulţumesc.

Şi Nicolson se adresă lui Van Effen:

— Aş vrea să ştiu cine i-a dat lui Miss Plenderleith diamantele... şi fotocopiile '?

— Ce importanţă mai are? replică Van Effen cu voce domoală, parcă de departe; sunt lucruri trecute, fără legătură cu situaţia de acum.

— Vă rog, totuşi! insistă Nicolson.

Brusc, căuta cu orice preţ să cîştige timp, aşa că adăugă:

— Tare aş vrea să ştiu.

/ —- Foarte bine, răspunse Van Effen privindu-l, la rîndul lui, ciudat; am să-ţi spun: Farnholme avea asupra lui şi diamantele şi planurile, şi le-a ţinut cu el aproape tot timpul. Ar fi trebuit să-ţi dai seama de aceasta, când au apărut acum în posesia lui Miss Plenderleith. In ce priveşte planurile, am mai spus, nu ştiu cum şi le-a pro-, curat, dar diamantele i-au fost date de autorităţile olan­deze din Borneo.

— Mare încredere au avut în el, spuse, sec, Nicolson.

— Este adevărat, dar aveau şi motive serioase, Farn­holme era pentru ei un om de toată încrederea. înzes­trat cu calităţi excepţionale, înţelept şi bun cunoscător al Estului, în special al insulelor din sud-estul Asiei. Vorbea curent cel puţin patrusprezece limbi asiatice.

— Văd că ştii multe despre el.

— într-adevăr, era treaba noastră — ba chiar, mai mult, interesul nostru — să cunoaştem cât mai multe. Farnholme era unul din cei mai importanţi adversari al

^Bştri. Ştim sigur, a fost timp de peste treizeci de ani

membru al Serviciului Secret britanic.

Ts-au auzit câteva exclamaţii de surpriză şi un murmur brusc de voci joase. Chiar Yamata s-a aşezat pe scaunul ■li, înclinat atent înainte, cu coatele- pe genunchi, cu o expresie de interes pe figura bronzată.

— Serviciul Secret! exclamă Nicolson, cu un uşor şuier prelungit de surpriză, freeîndu-şi involuntar fruntea

i cu mina. într-un gest de totală uimire.

: în realitate, înţelesese exact cum stau lucrurile cu ■bei minute înainte. Iar sub protecţia gestului de sur-Briză. de acoperire cu mâna a ochilor, a aruncat o privire Bn lături, prin uşa deschisă a casei sfatului: apoi i se ■dresă din nou lui Van Effen, căutind cu orice preţ să ■pngească conversaţia.

— Dar... dar Miss Plenderleith spunea că acum cîbva I ani, el comanda un regiment în Malaysia.

— Aşa este, a avut această comandă, afirmă Van I Effen zâmbind.

Apoi adăugă:

— Cel puţin aparent.

— Spune mai departe, continuă! insistă de astă dată căpitanul Findhorn.

— Nu mai sunt multe de spus: şi eu şi japonezii am ştiut de planurile dispărute, la numai câteva ore după ce au fost furate. Cu sprijinul oficial al japonezilor, am pornit să descopăr autorul. Nu am ştiut că Franholme se aran­jase să ia cu el şi diamantele — o idee genială. îi putea servi de dublu scop: dacă cineva descoperea deghizarea lui în haimana de porturi, putea să scape de necaz plătind cu câteva diamante. Sau dacă cineva mai bănuitor desco­perca diamantele, era sigur că va gândi că numai pentru a le camufla se deghizase în haimana şi nu se mai preocupa de fotocopii. Dacă, în cele din urmă, japonezii descopereau pe ce navă se află, el spera că lăcomia personală sau dorinţa naturală de a pune mâna pe o marfă atât de valo­roasă în timp de război, îi va face să se gândească de două ori înainte de a scufunda nava, cu speranţa de. a pune mâna şi pe planuri şi pe diamante, vânînd două vrăbii dintr-o împuşcătură. Vă spun, Farnholme era de o inteli­genţă extraordinară, dar a avut un ghinion teribil, infernal.

— Nu ştiu dacă lucrurile sunt chiar aşa, obiectă Fin­dhorn; atunci, de ce au scufundat japonezii Kerry Dancer?

— Atunci, ei nu ştiau că Farnholme se află la bord, explică Van Effen; dar Siran ştia, tot timpul a ştiut, cunoştea şi existenţa diamantelor,"bănuiesc că un funcţio­nar olandez ticălos îşi trădase ţara şi îi vânduse pontul lui -Siran pentru o promisiune de participare la profit când acesta va pune mâna pe -comoară. Dar Siran ar fi avut grijă să nu vadă nici un gologan, nici o piatră pre­ţioasă, nici trădătorul, nici japonezii.

— O încercare isteaţă de a mă discredita, vorbi, pentru prima dată, Siran, cu voce stăpânită! pietrele ar fi fost predate bunilor noştri prieteni şi aliaţi, japonezii; asta era intenţia mea, o pot confirma şi cei doi oameni ai mei, aici prezenţi.

— Greu de dovedit adevărul, replică, indiferent, Van Effen; trădarea comisă în noaptea asta pledează în fa­voarea dumitale. Fără îndoială, stăpânii dumitale ţi-ar fi aruncat un os de l-os.

După o pauză, Van Effen continuă:

— Farnholme nu a bănuit cine sunt, cel puţin înainte de a fi petrecut acele câteva zile împreună, în barca de

salvare. Dar eu ştiam demult cine era el, i-am cultivat prietenia, am băut împreună. Siran ne-a văzut deseori împreună şi, probabil, s-a gândit că Farnholme şi cu mine eram mai mult decât prieteni, oricine ar fi comis aceeaşi greşeală. Acesta este motivul pentru care a lăsat să fiu salvat — mai bine-zis nu s-a descotorosit de mine aruneîndu-mă peste bord când Kerry Dancer a fost scufun­dat. Credea că ştiu unde sunt diamantele, în orice caz, că am aflat ceva de la Farnholme.

— A fost o greşeală, declară, cinic, Siran; ar fi tre­buit să te las să te îneci.

— Ai dreptate, astfel ai fi primit singur cele două milioane de lire.

Van Effen a făcut o pauză înainte de a relua firul po­vestirii, adresându-se ofiţerului japonez:

— Spune-mi, căpitane Yamata, ai auzit de vreo acţiune navală britanică, neobişnuită, recent prin împrejurimi?

Surprins, căpitanul Yamata răspunse:

— De unde ştii?

— Despre nişte distrugătoare? continuă Van Effen, neluînd în seamă întrebarea ofiţerului; pe aici, pe aproape, noaptea?

— Aşa este! răspunse mirat Yamata; de câtva timp, nişte distrugătoare au venit în fiece noapte în apropierea Capului Java, la vreo opt mile de aici, dar se retrăgeau înainte de ivirea zorilor, înainte ca avioanele noastre să se apropie. Dar cum...

— Voi explica: în zorii zilei în care Kerry Dancer a fost scufundată, Farnholme a stat o oră în cabina radio. E sigur că a comunicat cu ai lui, spunîndu-le că speră să scape ajungând la sudul Mării Java. Navele aliate nu

îndrăznesc să navigheze în apele din nordul Indoneziei, încercare egală cu o rapidă sinucidere. Aşa că au patru­lat în sud, navigând noaptea. Bănuiesc că mai este o navă ce patrulează în apropiere de insula Bali. N-aţi făcut nici o tentativă să luaţi contact cu acest intrus, căpitane Yamata?

— Ar fi greu, răspunse, scurt, Yamata; singura navă pe care o avem pe aici este a comandantului nostru, colo­nelul Kiseki. Este destul de rapidă, dar prea mică, un fel de şalupă, mai mult o staţie radio mobilă. Prin aceste părţi, comunicaţiile sunt dificile.

— Ştiu.

Van Effen privi spre Nicolson, şi continuă povestirea:

— Restul e uşor de ghicit: Farnholme a ajuns la con­cluzia că nu mai era în siguranţă purtând diamantele cu el — nici planurile. Pe acestea din urmă, cred că i le-a dat lui miss Plenderleith încă pe când se aflau la bordul Viromei; iar diamantele, când ne aflam pe insulă — şi-a golit valiza şi a umplut-o cu grenade... Nu am intilnit niciodată un om mai brav.

Van Effen a tăcut câteva momente, după care a con­tinuat:

— Bietul preot mahomedan, considerat trădător, era chiar preot; Farnholme a debitat fără premeditare o poveste deloc adevărată, dar care caracterizează îndrăz­neala acestui,om de a acuza pe altcineva — e drept, în cazul acesta mort — de ceea ce el însuşi comitea,.. Ca să închei, îl rog pe mister Walters să mă ierte,

Van Effen zâmbi uşor:

— în noaptea aceea agitată, Farnholme n-a fost sin­gurul care s-a plimbat prin cabinele altora: şi eu am

«tal o oră şi mai bine în cabina radio a lui mister Walters. El are un somn adine, iar eu aveam cu mine mijloace ca să mă asigur că oamenii dorm zdravăn câtva timp.

Walters îl privi pe vorbitor, îşi întoarse ochii spre icolson, amintindu-şi cât s-a simţit de prost în dimineaţa Următoare; şi Nicolson îşi aminti de asemenea cât de palid, preocupat şi suferind părea atunci operatorul radio. Van Effen surprinse impresia făcută asupra lui Walters fi continuă:

— îl rog pe mister Walters să mă ierte, am fost obli­gat să procedez astfel, trebuia să emit un mesaj. Sunt un operator destul de priceput, totuşi mi-a luat mult timp; mereu auzeam paşi pe culoar, mă temeam că mă surprinde cineva, dar am izbutit să transmit mesajul.

— Drumul navei, viteza şi poziţia, nu-i aşa? il în­trerupse Nicolson; şi pe deasupra, ai cerut ca petrolierul să nu fie bombardat. Cereai ca nava să fie oprită, nu-i aşa?

— Cam aşa ceva, admise Van Effen; totuşi, nu mă aşteptam ca japonezii să execute o simplă oprire a navei. Pe de altă parte, nu uitaţi că dacă nu aş fi transmis me­sajul, dezvăluind că diamantele se aflau la bord, proba­bil că ar fi făcut praf nava.

— Aşadar, noi toţi îţi datorăm dumitale că am scăpat cu viaţă, spuse, cu ciudă Nicolson; îţi mulţumim.

îl privi tăios, un moment lung, cu încordare, apoi îşi roti ochii, simulând că nu se uită la ceva anume, încât nimeni nu s-a gândit să urmărească încotro privea. Dar ochii lui Nicolson urmăreau ceva şi acum nu se mai în­doia că văzuse bine: în ultimele câteva minute, McKin­non se mişcase, se deplasase cu şase inci, poate cu nouă, dar nu ca urmare a unor convulsii inconştiente, prici-

nuite de dureri, ci cu mişcări furişe, calme, ale unui om complet stăpân pe sine, preocupat să înainteze treptat, in tăcere, pe pământ, aşa de liniştit, fără pic de zgomot, cu o viteză imperceptibilă, încât numai cineva cu nervii ajunşi la un maximum de sensibilitate putea observa. Ni­colson a înţeles, convins că nu se înşela. Acolo unde iniţial îi fusese capul, umerii şi braţele lui McKinnon, în zarea de lumină izvorîtă prin uşă, acum se afla numai gru­mazul şi un antebraţ bronzat. încet, fără să se simtă, cu faţa ca o mască lipsită de orice expresie, Nicolson şi-a îndreptat privirea înapoi, spre camarazii săi. Van Effen vorbea din nou, privindu-l şi el cu o curiozitate neli­niştită.

— Probabil acum înţelegeţi, mister Nicolson, de ce Faimholme a stat liniştit în cambuză în timpul incen­diului: numai fiindcă ţinea pe genunchi două milioane de lire şi nu putea să le rişte, comportându-se după vechile canoane ale curajului, onoarei şi altruismului. Eu am rămas în sala de mese ca să nu fiu obligat să trag asupra aliaţilor mei — şi-ţi aminteşti că singura dată când am făcut-o, ochind marinarul din turela submarinului — să ştii că voit nu l-am nimerit. Totdeauna am procedat astfel ca să nu trezesc bănuieli. După primul atac japonez, n-au mai urmat altele asupra Viromei, în timp ce pregă­team barca de salvare şi după aceea; toate s-au întâmplat astfel,"deoarece, de pe acoperişul timoneriei, semnalizasem cu o lanternă care era situaţia şi cum trebuia să se pro­cedeze. Din aceleaşi motive nu ne-a scufundat subma­rinul — căpitanul lui nu ar fi primit laude la întoarcere, raportând că a trimis pe fundul Mării Chinei de Sud dia­mante în valoare de două milioane de lire.

Zâmbi, tot fără satisfacţie:

— îţi aminteşti probabil că am spus să ne predăm subr-marinului — dar ai luat atitudine ostilă acestei propuneri.

— Atunci de ce ne-a atacat avionul?

— Cine ştie? răspunse Van Effen ridicând din umeri • poate de ciudă. Şi nu uita că mai era prezent încă un -avion — ar fi putut prelua unul sau doi supravieţuitori anume aleşi.

— De exemplu, pe dumneata?,

— De exemplu, pe mine, admise Van Effen; curînd după aceea, Siran a descoperit că nu la mine erau diaman­tele — căutase în valiza mea într-una din nopţile calme: l-am văzut chiar eu şi l-am lăsat, tot nu era nimic impor­tant în ea. Iar această descoperire, micşora riscul ca eu să fiu înjunghiat pe la spate — ceea ce s-a întâmplat întocmai cu cel de-al doilea pe care Siran îl suspecta, nefericitul Ahmed; şi de astă dată, Siran s-a înşelat.

Continuă apoi, adresându-i-se lui Siran cu un dis­preţ făţiş:

— Bănuiesc că Ahmed s-a trezit în timp cc-i scoto­ceai în valiză?

— Nicidecum, a fost doar un accident nefericit, răs­punse Siran, cu un gest vag al mîinii; mi-a alunecat cuţitul.

— Mai ai puţină vreme de trăit, Siran, vorbi Van Effen cu un ton de ciudată profeţie şi de pe figura lui Siran se şterse expresia de dispreţ calm; eşti prea bles­temat ca să mai trăieşti.

— Superstiţie prostească!

Pe faţa lui Siran reapăru surâsul, buza superioară arcuindu-se deasupra dinţilor albi.

— O să trăim şi o să vedem!

Van Effen îşi îndreptă privirea spre Nicolson:

— Asta-i tot, mister Nicolson; acum aţi înţeles de ce Farnholme m-a lovit în cap când torpilorul s-a alăturat de noi. A procedat astfel numai ca să vă salveze. Un om foarte brav — şi lua repede hotărâri.

I se adresă apoi lui Miss Plenderleith:

— Şi pe mine m-a trecut un fior de spaimă când aţi spus că Farnholme şi-a lăsat toată marfa pe insulă. Mi-am dat însă seama că nu putea face aşa ceva, nu mai exista nici o probabilitate să se mai întoarcă pe acolo. Şi am dedus că toate sunt la dumneavoastră.

O privi cu compasiune:

— Sunteţi o lady foarte curajoasă, miss Plenderleith; aţi fi meritat o soartă mai bună.

A terminat de vorbit, în casa sfatului s:a aşternut o tăcere adâncă, apăsătoare. Din când în când băieţelul sein cea, agitat, în somn, un scâncet slab de teamă, dar Gudrun îl legăna şi îl strângea în braţe, potolind u-l. Yamata privea pietrele preţioase, figura lui bronzată cu nas acvilin arăta că sta pe gânduri, nu se grăbea să plece. Prizonierii îl priveau toţi pe Van Effen, cu expresii de la mirare până la completă lipsă de încredere. în spatele lor, stăteau cei de pază, zece sau douăsprezece japonezi în total, atenţi şi vigilenţi, cu armele pregătite în mîini. Nicolson riscă o ultimă privire prin lumina uşii, simţi că i se accelerează bătăile inimii şi, involuntar, îşi strînse pumnii. Cadrul uşii şi dreptunghiul luminat din spatele ei erau acum goale: McKinnon dispăruse. încet, precaut, Nicolson res­piră uşurat, cu un oftat înăbuşit, îşi schimbă direcţia pri­virii şi constată că Van Effen îl fixa cu ochi întrebători —

342 hft-ebători şi înţelegători. Chiar în timp ce Nicolson ur-E&rea cele ce se întâmplau, Van Effen privise şi el dintr-o parte, spre uşă, un timp ciudat de lung, după care se uită gin nou la Nicolson. Acestuia îi trecu prin minte fiorul Bece al eşecului, şi se întreba cum ar putea sări la gîtul lui Van Effen ea să-l împiedice să scoată vreun cuvint Espre cele ce se întâmplau cu McKinnon. Ştia că n-ar fi realizat nimic, ar fi întârziat doar inevitabilul. Chiar dacă |l omora pe Van Effen — Nicolson era destul de conştient îca să nu se amăgească singur: nu avea nici o şansă şi jjchiar dacă ar fi avut. chiar dacă ar fi reuşit să se salveze.cu toţi prizonierii, nu era în stare să-i facă un rău lui Van [Effen; ţinea minte că îi datora acestuia o viaţă — viaţa micului Peter. Foarte uşor, Van Effen ar fi putut, atunci, la acostarea bărcii de salvare, să se ocupe doar de sine însuşi, nimeni n-ar fi ştiut nimic. L-ar fi putut lăsa pe iPete'r la voia întâmplării şi s-ar fi salvat uşor luptând cu ambele mîini contra valurilor; dar alesese calea de a-şi expune propria-i viaţă cu copilul în braţe, în ciuda Biciorului său rănit şi schilodit... Van Effen îi zâmbi şi Nicolson înţelese că era prea târziu ca să mai încerce să-l oprească a vorbi.

— Splendid executat, nu-i aşa, mister Nicolson? Acesta n-a scos un cuvânt, dar căpitanul Yamata a ri­dicat capul, întrebând mirat:

— Ce s-a executat splendid, domnule colonel?

— Ei bine... întreaga operaţie! Continuă cu un gest vag din mână:

— De la început, până la sfârşit.

Zâmbea parcă ironic şi Nicolson simţi că sângele îi năvă­leşte în cap, sigur acum că şi Van Effen văzuse mane-

vreie lui McKinnon şi, probabil, avea de gând să le dsa în vileag.

— Nu şliu despre ce vorbiţi, mormăi Yamata. Se ridică în picioare şi adăugă:

— E timpul să mergem, se aude camionul.

— Foarte bine, replică Van Effen.

Işi flexiona piciorul rănit, rigidizat; din cauza rănii din coapsă şi din cauza muşcăturii moluştei, îl folosea anevoios.

— Mergem să ne întiinim cu colonelul dumitale? Chiar în astă noapte?

— Peste o oră, răspunse scurt Yamata; în astă seară, în vila lui. colonelul Kiseki are oaspeţi căpetenii impor­tante. Fiul lui a murit, dar datoria trece peste durerile personale; trece peste, dar nu le face să dispară. Poate că doar gemetele acestor prizonieri ii vor alina inima în­durerată.

Nicolson se înfiora, închipulndu-şi, crispat, că cineva se plimbă peste propriul său mormânt. Chiar înainte de sadica anticipare din vorbele lui Yamata, nu-şi făcuse iluzii în privinţa celor ce îl aşteptau. Un moment îi trecură prin minte toate cele auzite despre atrocităţile japoneze comise în China, dar căută să-şi alunge aceste gânduri negre. Singura lui speranţă atârna acum ca de un fir de păr şi nici nu era sigur că mai exista vreo speranţă, poate era doar o închipuire... într-adevăr, McKinnon ieşise din încăpere, dar ce putea face el, decât să se expună la o moarte sigură? Nici nu-i trecea prin minte că McKinnon acţiona numai pentru propria-i salvare, şeful de echipaj nu era omul care să facă aşa ceva... Van Effen vorbea din nou:

I — Şi după aceea? După ce colonelul îi vede pe pri­zonieri? Aveţi unde să-i adăpostiţi?

■ Nu cred că vor mai avea nevoie de adăpost, replică, 1, Yamata: mai curînd, de un serviciu funebru.

— Nu este momentul de glumă, căpitane Yamata, îi | scurt, vorba Van Effen.

— Nici nu glumesc, domnule colonel. Şi Yamata zâmbi, fără să mai spună ceva. Se aşternu sc tăcere şi se auzi scrîşnetul frînelor şi accelerarea, in te de. oprire, a motorului camionului în mijlocul

pono-ului. Căpitanul Findhorn îşi drese glasul şi Iară:

— Eu sunt căpetenia grupului, căpitane Yamata, şi în tă calitate îţi amintesc convenţiile internaţionale

bile pe timp de război! Vocea îi era slabă, dar hotărîtă:

în calitate de căpitan de vas în Marina Comercială tanică, cer...

— Taci!

Vocea lui Yamata a fost mai mult un ţipăt şi figura i s-a schimonosit hidos. A continuat mai mult în şoaptă un murmur ce voia să pară îngăduitor, dar mult mai înspăi-mântător decât un muget de mânie:

— Nu cere nimic, căpitane, nu-i cazul să ceri ceva. Convenţii internaţionale! Pfui! Scuip pe convenţiile in­ternaţionale! Bune pentru slăbănogi, naivi şi copii. Celor tari nu le pasă de ele, colonelul Kiseki nici n-a auzit vreodată de ele. El nu ştie decât una: i-ai omorît fiul!

Yamata.continuă, cutremurîndu-se:

— Nu mi-e teamă de nimeni pe lume, decât de colonelul Kiseki. Toţi se tem de el. E un om cumplit. întreabă-l pe prietenul dumitale de colo, a auzit multe despre colonel.

Şi-1 indică pe Telak, stând în fund, între două sentinele înarmate.

— Colonelul Kiseki nu este om, rosti Telak, cu figura brăzdată de dire lungi de sânge coagulat; un diavol, Dumnezeu il va pedepsi!

— Aşaaa...? exclamă Yamata.

Ordonă ceva scurt în japoneză şi Telak se răsturnă pe spate, primind o brutală lovitură de pat de puşcă drept în faţă.

— Telak face parte dintre aliaţii nastri indonezieni, se scuză Yamata, dar mai are nevoie de educaţie. In special, nu trebuie să-i vorbească de rău pe ofiţerii nastri superiori... După cum spuneam, Kiseki este totdeauna un om teribil, dar acum, când singurul său fiu a fost ucis...

Vocea i se pierdu treptat în tăcere.

— Ce-o să facă colonelul Kiseki? se auzi, indiferentă, vocea lui Van Effen, fără urmă de emoţie sau compăti­mire; e sigur că femeile şi copiii...

— Sunt primii care vor pleca de aici şi o să li se paia lung drumul ce-l vor avea de făcut până la capăt.

Probabil că Yamata şi colonelul lui pregătiseră ceea ce urma să se întâmple, căci continuă:

— Colonelul Kiseki este un cunoscător, un artist în astfel de treburi; oameni mai needucaţi, ca mine, avem ce învăţa de la el. Este de părere că suferinţele psihice sunt mai importante decât cele fizice.

Yamata se entyziasma vorbind, se vedea că subiectul îi făcea plăcere.

— De exemplu, atenţia lui se va îndrepta în special asupra lui mister Nicolson.

— Inevitabil, murmura Van Effen.

— Inevitabil. Astfel, la inceput, îl va ignora. In schimb, ttj va concentra atenţia asupra copilului. Poate însă că ii f va cruţa, are o slăbiciune ciudată pentru copii.

Yamata se încruntă, apoi figura i se destinse:

— Cred că se va mai ocupa şi de tânăra cu cicatrice ':pe obraz Siran mi-a spus că ea şi Nicolson sunt buni '.prieteni, cel puţin prieteni.

O privi îndelung pe Gudrun şi Nicolson simţi parcă un pumnal care ii străpungea inima.

— Colonelul Kiseki are o manieră specială de a se purta 'cu doamnele, mai ales cu cele tinere: o foarte ingenioasă

combinaţie de pat din bambus verde şi tratament cu apă Poate aţi auzit de aşa ceva, domnule colonel Van Effen?

■— Am auzit, răspunse acesta, cu un surâs nedesluşit.

Surâsul nu prevestea nimic bun şi. pentru prima dată, Nicolson simţi siguranţa copleşitoare a -înfrângerii finale: 'Van Effen se juca cu el, ca pisica cu şoarecele, dindu-i false încurajări sadice. în aşteptarea momentului când îl va sfişia.

I — Da, am auzit despre toate acestea, sunt spectacole foarte interesante.şi sper că mi se va permite să asist la... festivităţi?

— Veţi fi oaspete de onoare, scumpe domnule colonel!; îl asigură Yamata.

— Minunat, minunat: după câte am înţeles, sunt pri­lejuri de a învăţa câte ceva.

Van Effen îl privi ciudat şi indică cu un gest nepăsător al mîinîi spre prizonieri.

— Oare colonelul Kiseki va avea, să zicem... conversaţii cu toţi? Chiar şi cu răniţii?

— I-au omorît fiul, răspunse categoric Yamata.

— Aşa este. i-au omorît fiul.

Van Effon se uită din nou la prizonieri, cu ochi inex­presivi.şi reci:

— Dar unul dintre ei a încercat să mă omoare pe mine. Oare colonelul Kiseki n-ar renunţa la el?

Yamata îşi ridică spi încenelc, nedumerit, şi spuse:

— Nu ştiu dacă eu...

— Unul dintre ei a încercat să mă omoare, îl între­rupse, aspru, Van Effen; am o răfuială personală cu res­pectivul şi aş considera ca o mare favoare, căpitane Yamata, dacă ai fi de acord să mă răfuiesc acum.

Yamata se uită la soldatul care băga diamantele înapoi în valiza ruptă şi-şi frecă bărbia. Nicolson simţi încă o dată că sângele i se urcă la cap, dai- se sili să respire liniştit, normal. Nu-şi putea închipui ce va urma.

Дата добавления: 2015-11-04