Студопедия
Случайная страница | ТОМ-1 | ТОМ-2 | ТОМ-3
АрхитектураБиологияГеографияДругоеИностранные языки
ИнформатикаИсторияКультураЛитератураМатематика
МедицинаМеханикаОбразованиеОхрана трудаПедагогика
ПолитикаПравоПрограммированиеПсихологияРелигия
СоциологияСпортСтроительствоФизикаФилософия
ФинансыХимияЭкологияЭкономикаЭлектроника

Schimbarea mediului, complexitate şi incertitudine 1 страница

Management | Doctrine şi şcoli de management. | Procedeul. | Punctajul pentru Teoria X - Teoria Y | Problemă-situaţie | Evoluţia Managementului. | Foaia de punctaj pentru problema-situaţie. | Procedeul. | Modelul organizaţional sistemic. | Creştere sectoriala lentă. |


Читайте также:
  1. 1 страница
  2. 1 страница
  3. 1 страница
  4. 1 страница
  5. 1 страница
  6. 1 страница
  7. 1 страница

1. Analizaţi următoarele 12 companii şi plasaţi-le corespunzător în matricea de mai jos:

2. Corporaţia de Oţel a SUA;

3. General Electric;

4. Companie muzicală;

5. Reebok;

6. Black & Decker;

7. Revlon;

8. Toy'R'Us;

9. Domino's Pizza;

10. Apple Computer Inc.;

11. Corporaţie de Avioane;

12. Companie Petrolieră;

13. Cambell Soup Company.


Schema 27. Fig. 3.4 Schimbarea mediului, complexitate şi incertitudine

 

 
 

 

Tema 3. Competitivitatea ca criteriu de bază al eficienţei managementului firmei.

3.1. Rolul competitivităţii firmei.

Orice organizare este nevoită, deoarece există şi activează nu numai prin alte organizaţii, ci şi în contact cu ele, să elaboreze o anumită strategie pentru activitatea ei pe termen scurt sau într-o perioadă mai îndelungată. întreprinderile, firmele, corporaţiile cu atât mai mult trebuie să acorde o deosebită atenţie acestei realităţi, deoarece contactele lor cu furnizorii, consumatorii, cu sfera de deservire a activităţii economice poartă un caracter permanent, neântrerupt, iar modificările previzibile ale situaţiei cu multe fenomene neprevăzute.

Sunt nevoite, deci să elaboreze, apoi să corecteze îm permanenţă linia comportamentului lor viitor. în condiţiile de tranziţie de la economia centralizată la cea de piaţă se reduce cota schimbărilor neprevăzute şi probabilitatea confruntării cu acestea, alegerea prealabilă a liniei de conduită depinde în primul rând de alegerea obiectivului pentru perioada examinată.

În condiţiile economiei de comandă, ce se caracterizează prin deficitul permanent de producţie, unul dintre obiectivele obligatorii ale întreprinderilor, firmelor îl constituie fabricarea cantităţii planificate de producţie şi sporirea acestei cantităţi chiar şi în cazul creşterii cheltuielilor la unitatea de producţie, iar uneori şi în detrimentul calităţii. Deoarece în "Tracom" criteriu nu poate reglementa automat caracteristicile valorice ale producţiei, însuşirea mijloacelor tehnice noi etc., aceste cerinţe suplimentare apar sub forma de restricţii (nivelul cheltuielilor nu trebuie să depăşească un anumit procent etc.). într-o serie de cazuri întreprinderii i se impun câteva criterii chiar şi dacă acestea în unele privinţe se contrazic, cum e, bunăoară sarcina de majorare a beneficiului şi îmbunătăţire a calităţi, ce necesită cheltuieli suplimentare.

Drep variante de criterii ce orientează producţia spre indici în expresie naturală pot fi sarcinile de economisire a tipurilor deficitare de materie primă sau ce ţin de alţi factori ai activităţii economice.

Criteriul maximalizării producţiei este raţional numai cu condiţia asigurării realizării în cantităţi nelimitate şi a independenţei de nivelul cheltuielilor de producţie, sau în cazul că există posibilitatea de a ridica nelimitat preţul mărfii, atunci când întreprinderea este monopolistă şi nu se întreprind acţiuni antimonopol din partea statului.

Prima variantă a fost aplicată în fosta U.R.S.S. faţă de sovhozuri, care predau statului practic întreaga lor producţie la preţuri fixe, dar nerentabile, primeau credite din buget pentru întreaga sumă necesară, ce se «treceau la pierderi» ulterior, adică puteau fi nerambursate.

Cea de a doua variantă se aplica în cazul articolelor cu destinaţie militară, preţurile cărora se formau din cheltuielile de producţie reale şi beneficiul normal, ce se plăteau din mijloacele prevăzute pentru apărare ale bugetului de stat.

Drept varietate a criteriului de estimare cantitativă a producţiei au servit în diferiţi ani indicii unităţii de calculare «netă«, «normativă-netă«etc. a producţiei globale şi suplimentare. însă nici una dintre aceste variante n-a stimulat activitatea de muncă şi eficienţa producţiei.

Situaţia monopolistă a multor producători de mărfuri s-a menţinut până în prima jumătate a anului 1993, astfel ca tendinţa de fabricare maximală a producţiei s-a păstrat în multe sectoare de producţie. Dar în condiţiile creşterii permanente a ratei inflaţiei monopoliştilor le era mai convenabil să ridice preţurile decât să sporească volumul de producţie. Contracararea tendinţelor monopoliste în Moldova se încearcă a se face prin deitalizarea întreprinderilor, inclusiv a celor ce se ocupă de prelucrare. Aceasta însă se soldează cu pierderi de producţie substanţiale. în practica mondială se aplică în mod mai reuşit sancţionarea sub formă de amenzi băneşti. Se consideră că deetatizarea întreprinderilor, firmelor oferă puţine garanţii contra înţelegerii neoficiale ulterioare între ele. în schimb serviciul fiscal bine pus la punct, cu cheltuieli mai puţine, limitează eficient activitatea monopolistă şi salvează consumatorii de majorarea neprevăzută a preţurilor.

Bineânţeles, în cadrul relaţiilor de piaţă, atunci când se observă o cât de mică creştere a cererii de consum, plasarea cât mai repede posibilă pe piaţa respectivă a mărfii sale întreprinderea o poate considera drept criteriu principal, în special dacă e calculat pentru o scurtă perioadă de timp.

În cazul economiei de piaţă, de regulă, la baza criteriilor se afla masa profitului în raport cu capitalul utilizat. Creşterea profitului depinde de corelaţia dintre preţ şi cheltuielile de producţie, viteza mijloacelor circulante, volumul de realizare (adică de criteriul precedent). în legătură cu aceasta criteriul se modifică, dar obiectivul final se menţine. Avantajele criteriului bănesc rezidă întâi de toate în faptul că prin intermediul lui pot fi estimate şi însumate toate tipurile de resurse consumate şi producţie obţinută, precum şi apreciate rezultatele intermediare şi finale, totalul net şi general. în cazul preţurilor fixe stabilite «de sus» maximalizării veniturilor îi corespunde minimalizarea cheltuielilor.

Numărul de variante la formarea criteriilor pe baza indicilor naturali şi valorici practice este nelimitat. în principiu toate interacţionează, deoarece orice rezultat bănesc depinde de condiţiile şi nivelul utilizării unor sau altor factori de producţie, iar toţi factorii au valoarea lor bănească.

Dar există şi alte concepte faţă de obiectivele de dezvoltare a producţiei sau alte genuri de activitate economică. Din rândul acestora considerăm necesar să atragem atenţia asupra competitivităţii, foarte importantă şi necesară, în opinia noastră, pentru tranziţia la economia de piaţă.

În cadrul economiei centralizate planificate chestiunile privind concurenţa producţiei în majoritatea cazurilor se soluţionau nu în condiţiile de concurenţă pe piaţă a mărfurilor în faţa consumatorilor, ce au posibilitatea să achite costul lor, ci deja la stadiul de elaborare a planului şi la preţuri convenţionale, stabilite. Adesea în acest caz drept factor determinat erau nu considerentele de ordin economic, ci politic, conjunctural şi de alt ordin.

Relaţiile de concurenţă dintre producători de mărfuri înseamnă transferarea «puterii» pe piaţă în folosul consumatorilor. Aceasta, în mod firesc, trezeşte rezistenţă din partea producătorilor, ce se poate manifesta în două direcţii: cucerirea cumpărătorilor prin îmbunătăţirea calităţii mărfii sau reducerea preţului, ori prin marginalizarea concurenţilor, monopolizarea segmentului respectiv al pieţei.

În dependenţă de competitivitatea mărfii sau se reduce volumul de realizare a acesteia şi respectiv masa venitului. însăşi suma totală a veniturilor firmei sau întreprinderii depinde în mare măsură de trei condiţii: preţuri, raportul dintre cheltuieli şi acest preţ şi volumul de realizare posibil, adică de competitivitatea mărfii pe piaţă. Criteriul maxmalizării profitului însumează rezultatele acţiunii acestor condiţii. Din acest punct de vedere, poziţiile lor iniţiale se prezintă ca egale. Antreprenorul poate obţine o cotă mai mare de venit, în dependenţa de circumstanţe, din contul oricărei dintre aceste condiţii.

Alta e situaţia, dacă vorbim de poziţiile în acest triumvirat a raportului faţă de rezultatul final în condiţiile de piaţă. Aici principalul e profitul, masa acestuia. Preţul poate fi majorat, dacă cumpărătorul este încrezut că marfa satisface din plin interesele sale. Dar în cazul dat e vorba de o competitivitate la nivel înalt, care în această cantitate capătă poziţie de cauză, iar creşterea preţului ca urmare.

A doua posibilitate de majorare a preţului apare când producătorul mărfii deţine o situaţie dominantă pe piaţă. Dacă înlăturăm mijloacele interzise de lege de obţinere a avantajelor monopoliste, apoi rămâne posibilitatea de marginalizare a concurenţilor prin calitatea mărfii sau tehnologia mai bună de producere a acesteia, cu alte cuvinte, prin creşterea competitivităţii.

În condiţiile normale de piaţă, când nu se admit încălcări de ordin monopolist, reducerea cheltuielilor în raport cu preţul de realizare (adică chiar şi creşterea acestora, dar fără să depăşească creşterea preţului), de "Tracom" contribuia la îmbunătăţirea rezultatului final. Dar şi aceasta poate fi în folosul poziţiei competitive a mărfii, dacă reducerea preţului va fi mai lentă, decât reducerea cheltuielilor de producţie şi realizare.

Afirmaţiile de mai sus permit să considerăm că cele trei condiţii examinate sunt interdependente, se completează reciproc, iar competitivitatea adesea se prezintă ca argument, deşi poate avea şi rolul de funcţie.

De aceea indicile competitivităţii poate şi trebuie privit ca unul din criteriile necesare la aprecierea perspectivelor de creare a unui nou articol şi majorare a cantităţii lui de realizare pe piaţă. Nu ca unitar, ci ca unul dintre criteriile aplicabile, pentru a preciza pronosticul succesului iniţiativei de participare la activitatea pieţei.

Indicile competitivităţii este important atât în cazul operaţiunilor de piaţă curente, cât şi, în special, în cazul pronosticului pe termen scurt, în calitate de garanţie relativă a realizării produsului, iar, prin urmare, şi a volumului admisibil de producere a acestuia.

Precum se vede, dispunând de informaţie relativ veridică şi condiţiile adecvate pe piaţă, rezultatele calculelor conform acestui criteriu pentru o perioadă medie vor fi aproximativ aceleaşi sau vor coincide cu calculele de optimizare a volumului de producţie, efectuate conform criteriului de maximizare a veniturilor.

Calculele de optimizare în cazul competitivităţii, probabil, e mai bine să se facă în cadrul modelării imitative, schimbând în limite admisibile preţul mărfii, posibilităţile concurenţilor şi termenele apariţiei lor pe piaţă.

3.2. Nivelurile de competitivitate.

În lumea afacerilor se disting patru nivele principale sau grade de competitivitate.

Companiile de nivelul (gradul) întâi se mulţumesc să producă lucruri, să fabrice producţie, fără a se gândi la careva surprize pentru concurenţi şi consumatori. Ele sunt încrezute în faptul că nivelul tehnic sau construcţia producţiei lor sunt mai bune în comparaţie cu articolele concurenţilor, iar subdiviziunile lor de realizare şi serviciile lor marketing sunt atât de puternice, că e destul să livreze consumatorilor ceea ce e anunţat în reclamă şi ei vor fi satisfăcuţi. De aceea asemenea companii consideră de prisos orice eforturi suplimentare pentru îmbunătăţirea gestiunii sau a produselor. Un timp acest concept îi poate aduce succes firmei, dacă aceasta şi-a găsit o nisă pe piaţă (pe verticală, orientată spre realizarea articolului dat sau a unui grup de articole funcţional apropiate pentru diverse categorii de consumatori, sau pe orizontală, orientată spre satisfacerea consumatorului dat cu toate articolele şi serviciile, de care aceasta poate avea nevoie), care îi va salva de concurenţă imediat. însă, cum numai o asemenea firmă sau întreprindere începe să crească, să-şi extindă producţia, se poate întâmpla una din două: ori întreprinderea depăşeşte nisa pieţei pe care a activat iniţial şi începe să contureze pe un alt segment de piaţă, sau nisa iniţială a pieţei se va preface într-o piaţă crescândă şi va deveni atrăgătoare pentru alţi producători. în aceste condiţii, însă, nu este suficient pur şi simplu să fabrici producţie, ci trebuie să te gândeşti cum să obţii avantajele relative pentru a depăşi nivelul propus de concurenţi în domeniul preţurilor, cheltuielilor de producţie, calităţii, livrărilor în termen, deserviri calitative etc.

Companiile de nivelul (gradul) al doilea de competitivitate tind ca sistemele lor de producţie să corespundă pe deplin nivelurilor (standardelor) respective, stabilite de principalii lor concurenţi. asemenea companii ţin să folosească, să împrumute pe cât e posibil toate procedeele, tehnologiile, metodele de organizare a producţiei, ce se practică în întreprinderile de bază ale ramurii. Ei procură materie primă şi materiale, semifabricate şi piese de schimb din aceleaşi surse ca şi concurenţii lor principali. Ei urmează aceleaşi principii şi concepţii de dirijare a calităţii producţiei şi control asupra nivelului rezervelor şi posibilităţilor interne ale întreprinderii, stabilesc aceleaşi relaţii după caracterul lor cu lucrătorii de la întreprinderea proprie. Mai mult ca atât, ei se străduiesc să angajeze în serviciu la întreprinderea lor gestionari şi specialişti din alte companii şi ramuri, mizând pe calificarea şi componenţa acestora, indiferent de faptul dacă cunosc ei specificul întreprinderii concrete date. însă cu timpul unele companii nimeresc inevitabil în situaţia, când asemenea stereotipuri de comportament în afaceri nu contribuie la ridicarea competitivităţii întreprinderilor firmei date şi necesită alte măsuri.

Compania, întreprinderea de nivelul (gradul) al treilea de competitivitate creează asemenea sisteme de dirijare, ce influenţează activ asupra procesului de producţie, contribuind la dezvoltarea şi perfecţionarea lui. însă această influenţă este exercitată în temei de factori interni, cum ar fi, spre exemplu, planificarea de producţie ideală, dirijarea calităţii producţiei etc.

Companiile (întreprinderile) care au atins cel de al patrulea nivel (grad) de competitivitate se caracterizează prin faptul că reuşita lor în lupta concurenţial devine tot mai mult nu atât funcţie de producere, cât funcţie de dirijare a producţiei, depind aproape integral de calitate, eficienţa dirijării şi organizării producţiei în sensul larg al cuvântului (un aparat de conducere eficient, operativitatea înaltă în luarea deciziilor, motivaţia mai bună a muncii etc.). Eficienţa sistemului de producţie în asemenea companii este determinată nu numai: de factori interni (ca în companiile de nivelul al treilea de competitivitate), cât de factori exteriori de dirijare: calitatea organizării şi eficienţa sistemului de dirijare însuşi. Companiile care reuşesc să atingă cel de al patrulea nivel de competitivitate îşi depăşesc concurenţii cu mulţi ani înainte, ceea ce le asigură succesul în perspectivă pe piaţă, predominarea de lungă durată a concurenţilor, deoarece asemenea companii nu numai că nu tind să copieze experienţa altor firme din ramură şi nu intenţionează pur şi simplu să depăşească cele mai bune standarde de pe teren, ci sunt gata să se confrunte cu orice concurent de pe pământ în orice aspect al producţiei sau gestiunii. Iată asemenea întreprinderi se şi numesc întreprinderi de clasă mondială.

Există o serie de indici prin care se caracterizează companiile (întreprinderile) de nivel superior (al patrulea) de competitivitate ce producţie de clasă mondială. Aceste companii:

1. Dispun de muncitori şi gestionari de o asemenea calificaţie şi nivel profesionist de pregătire, încât sunt căutaţi şi permanent invitaţi la serviciu în alte întreprinderi şi firme ale ramurii.

2. Sunt atât de competente şi atât de bine elaborează şi produc utilajul de producţie, încât toţi ceilalţi furnizori de asemenea utilajul (nu numai întreprinderile producătoare, ci şi firmele intermediare, de realizare en-gross) caută în permanenţă ocazia să obţină de la o asemenea companie cu producţie de clasă mondială sfaturi şi recomandări cu privire la posibilile modificări în utilajul furnizat de ele, propuneri privind fabricarea unor noi produse, precum şi tind să încheie acorduri ce ţin de experimentarea la întreprinderile acestora a modelelor lor industriale şi prototipurile de mijloace tehnice noi.

3. Sunt mai flexibile şi descurcăreţe în compania cu concurenţii la orice schimbare a conjuncturii pe piaţă, a structurii cererii sau nivelului preţurilor, mai repede ca aceştia livrează mărfurile noi pe piaţă.

4. îmbină atât de reuşit procesele de elaborare şi pregătire pentru lansare în producţie a noilor articole, încât atunci când inginerii şi constructorii de la firmele concurente încearcă să copie sau să însuşească ceva, aceştia îşi dau seama repede că pur şi simplu nu pot crea ceva asemănător nici la una din întreprinderile lor. Sistemele de producţie la întreprinderile concurenţilor se dovedesc a fi pur şi simplu nepregătite pentru aceasta. şi se cere uneori reconstrucţia radicală, reutilarea întreprinderii şi efectuarea unor cheltuieli suplimentare ca să poată fi fabricat un produs similar la întreprinderea lor.

La întreprinderile cu producţie de clasă mondială pentru lansarea în producţie a noilor articole nu se cere nici un fel de cheltuieli suplimentare. Sistemele de producţie aici chiar de la începutul elaborării noului produs se acomodează în acest scop.

5. îşi perfecţionează în permanenţă sistemele de producţie, strungurile şi utilajul, tehnologia, asigură ridicarea permanentă a calificării lucrătorilor. şi vorba e de perfecţionarea a ceea ce de la bun început a fost optimal, cel mai bun în lume, mai avansat şi progresist. întreprinderile cu producţie de clasă mondială reuşesc să depăşească cu mult nivelul proiectat, nivelul eficienţei stabilit iniţial, al capacităţii de producţie, calităţii producţiei şi alţi indici.

Astfel, aprecierea nivelului de competitivitate presupune adoptarea unor decizii în următoarele chestiuni:

1) volumul total al capacităţilor de producţie ce trebuie create la întreprindere;

2) cum trebuie să fie repartizate aceste capacităţi de producţie conform tipurilor concrete de producţie, în ce trebuie să fie specializate şi unde trebuie să fie amplasate;

3) cu ce fel de maşini, strunguri şi utilaj trebuie să fie asigurată fiecare din subdiviziunile de producţie;

4) ce materiale, semifabricate şi servici trebuie să fie produse în cadrul întreprinderii şi care e mai bine să fie procurate din exterior;

5) alegerea politicii în domeniul cadrelor şi a metodei de dirijare a resurselor umane, inclusiv selectarea cadrelor, instruirea şi pregătirea personalului;

6) mijloacele de ridicare a calităţii producţiei şi metodele de control;

7) determinarea sistemului de planificare a producţiei şi controlul asupra rezervelor;

8) procesele de elaborare a noilor articole;

9) alegerea sistemului de calculare a indicilor activităţii economice şi stimularea muncii;

10) adoptarea deciziilor cu privire la direcţiile politicii investiţionale;

11) crearea structurii organizatorice a dirijării.

Procesul de adoptare a deciziilor în toate aceste chestiuni este de fapt formarea strategiei companiei, de care depinde eficienţa funcţionării întreprinderii sau firme date.

Trebuie de menţionat faptul că companiile de primul şi al doilea nivel de competitivitate operează în cadrul stilului de comandă al dirijării, în care dirijării şi organizării li se atribuie, în primul rând, doar funcţia de control asupra producţiei şi realizării principalilor indici de producţie. în acest caz eşalonul superior de conducere îşi asumă dreptul de luare a deciziilor de distribuire a principalelor resurse ale companiei (bineînţeles, cu ajutorul personalului central, al specialiştilor companiei însăşi sau al experţilor implicaţi din exterior). Din partea celorlalte cadre de dirijare liniară (conducătorii de nivel mediu şi inferior de dirijare) se cere doar să opereze cu îndemânare în cadrul sistemului de producţie existent, al capacităţilor de producţie disponibile şi să obţină de la subalternii lor rezultatele preconizate de superiori. De la înşişi lucrătorii, de la muncitorii şi funcţionarii de rând se cere doar disciplină executivă strictă, pregătirea de a executa orice ordin sau dispoziţie a conducerii.

În cadrul unei asemenea dirijări este apreciat înalt profesionalismul îngust, competenţa sau capacitatea omului de a pătrunde într-un anumit gen de activitate, spre exemplu, în domeniul finanţelor, al realizării producţiei etc. şi nu sunt apreciate suficient orizontul larg de cunoştinţe în domeniul dirijării, capacitatea conducătorului de nivel mediu sau a specialistului de a pătrunde concomitent în câteva sau în toate aspectele activităţii economice a întreprinderii sau companiei. în cadrul unei asemenea mentalităţi se presupune că deoarece au fost instalate maşinile şi utilajul cuvenit, apoi formele de organizare şi metodele de dirijare de asemenea pot fi împrumutate din exterior şi implimentate în întreprinderea proprie.

Conducătorul din sistemul companiilor de nivelul întâi şi al doilea de competitivitate, în afară de controlul asupra producţiei şi activităţii subalternilor, trebuie să fie receptiv la indicaţiile de sus şi în acest scop să atragă şi să coordoneze activitatea tuturor surselor de informare. Spre exemplu, în domeniul finanţelor el trebuie să se bazeze integral pe avizele, propunerile şi recomandările serviciilor financiare şi ale organelor companiei sau întreprinderii, pe recomandările consultanţilor invitaţi din exterior; în domeniul elaborării şi însuşirii noilor articole - pe subdiviziunile tehnice şi tehnologice; în domeniul marketingului - pe realizarea producţiei etc. Sarcina conducătorului este doar de a dispune în modul cuvenit de informaţia furnizată de serviciile şi subdiviziunile specializate în genul concret de activitate ale aparatului de conducere al companiei.

În rezultat reiese că decizia cu privire la alegerea locului pentru construcţia fabricii sau uzinei o adoptă specialiştii în comerţul cu imobile sau consultanţii externi ai firmei, decizia privind amplasarea utilajului o iau de calcul, analiştii la computere; de elaborarea sistemului de dirijare a calităţii se ocupă consultanţii externi, deciziile cu privire la cadre le iau experţii în dirijarea resurselor umane. şi dacă un anumit nivel de calificaţie al muncitorului sau administratorului este în cadrul acestui sistem de dirijare o mărime dată apoi întregul mediu din exterior aceşti lucrători şi administratori se vor stărui să-l acomodeze în manieră proprie, în loc să fie mai flexibili şi mai receptivi la modificările ce au loc aici.

Din această cauză rezultatul legitim în companiile cu o asemenea mentalitate îl constituie stabilirea unei ierarhii interne rigide şi a unei subordonări stricte la elaborarea şi adoptarea deciziilor. întregul sistem de relaţii între lucrători aici se construieşte după principiul centralismului birocratic, când toate deciziile organului superior sunt strict obligatorii pentru cel inferior şi nu se admit nici un fel de modificări sau completări în procesul de executare. De aici şi numeroasele coordonări la nivel superior a oricăror chestiuni, în timp ce viaţa reală (cel mai adesea intensificarea concurenţei) cere insistent introducerea unor corective în deciziile adoptate anterior. Pe verticală aici se organizează întregul flux de informaţie, concomitent informaţia vine de sus - sub formă de decizii şi indicaţii ale conducerii, sub formă de distribuire a pedepselor şi stimulentelor pentru lucrători, şi de jos - sub formă de date, cifre şi fapte, dictate de realitatea obiectivă.


Дата добавления: 2015-08-27; просмотров: 98 | Нарушение авторских прав


<== предыдущая страница | следующая страница ==>
Acirc;ntrebări pentru discuţie| Schimbarea mediului, complexitate şi incertitudine 2 страница

mybiblioteka.su - 2015-2024 год. (0.016 сек.)