În luptele din Ungaria dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya, a luat la început partea lui Ferdinand, dar când turcii l-au recunoscut pe Zapolya, a trecut (în

În luptele din Ungaria dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya, a luat la început partea lui Ferdinand, dar când turcii l-au recunoscut pe Zapolya, a trecut (în schimbul cetății Bistrita) de partea acestuia din urmă, a intrat înTransilvania și l-a zdrobit pe Ferdinand la Feldioara, în 22 iunie 1529. Zapolya i-a mai cedat în acel moment și Ungurașul, însă, în ciuda eforturilor depuse, nu a putut ocupa Bistrița. Nu a putut supune nici Brașovul, pe care l-a mai asediat câteva săptămâni în octombrie. Era deci departe de a-și realiza planul de a stăpâni și Transilvania. A trebuit să se mulțumească cu Ciceul și Cetatea de Baltă, stăpânite de tatăl său, și cu așezarea unui episcop în scaunul de la Vad.

Atunci și-a îndreptat privirile spre Polonia și, în 1530, a ocupat Pocuția. Generalul polonez Ioan Tarnowschi a recucerit-o curând, iar când Petru, intrat din nou în Pocuția, îl înfrânse cu tactica lui superioară la Obertyn în 22 august 1531.

Evenimentele îl cheamă din nou în Transilvania. Aici, turcii îl trimiseseră pe un aventurier italian, Aloisio Gritti, să facă ordine. Voievodul transilvănean Ștefan Mailat și nobilii țării l-au silit să se închidă în Mediaș. Petru Rareș, primind poruncă de la sultan să-l elibereze, l-a trimis pe vornicul Huru. Acesta, în loc să-l ajute, l-a ispitit pe Gritti să iasă din cetate și l-a dat pe mâna dușmanilor. Aceștia l-au ucis pe loc, iar fiilor săi, duși în Moldova, Rareș le-a pregătit aceeași soartă. Turcii nu se puteau răzbuna acum, fiind ocupați în Persia, și astfel Petru putea să-și continue intrigile între Ferdinand și Zapolya. Polonezii au încercat zadarnic să-l înlocuiască în 1538, au cerut sultanului să îl pedepsescă.

[modificare]Campania turcească

Petru Rareş - bust în incinta mănăstirii Moldoviţa, jud. Suceava

Campania turcească de pedepsire a lui Petru Rareș, denumită oficial „ Gazây-i Kara Boğdan ” (războiul sfânt pentru Moldova) a început la 8 iulie 1538 și a fost condusă de sultanul Soliman Magnificul însuși. Plecat de laEdirne, odată ajuns în sudul Dobrogei, în luna august, sultanul a trimis o scrisoare ultimativă lui Petru, printr-un creștin renegat, Sinan Celebi, cerându-i domnului să presteze personal omagiul de credință. Deși a fost sfătuit de boierii săi să cedeze, Petru a refuzat și a decis să opună rezistență.

Oastea turcească avea aproximativ 200.000 de oameni, printre care se numărau și 3.000 de oșteni din Țara Românească, trimiși de domnul Radu Paisie. La 9 septembrie, în aproprierea Iașiului, trupele otomane au făcut joncțiune cu cele tătare, conduse de hanul Sahib Ghiray. În acest timp, Petru, care dispunea de o forță considerabilă, cifrată la circa 70.000 de soldați, a reușit să încheie pace cu polonezii și să se preagătească de luptă între dealurile împădurite de la Dracșani, de lângă Botoșani.

Bătălia decisivă nu a mai avut loc, deoarece boierii - circumspecți în fața forței otomane - și-au pus în aplicare planul de trădare. Îndată ce au început primele ciocniri, marii boieri, în frunte cu portarul Sucevei, Mihu, și cu logofătul Trotușanu, „lei sălbateci și lupi încruntați”, după cum îi numea Grigore Ureche, l-au părăsit pe domn și s-au retras cu cetele lor în tabăra de la Bădeuți.

La 17 septembrie 1538, sultanul a intrat în Suceava, unde a pus mâna pe tezaurul lui Petru, care includea, între altele, și spada lui Ștefan cel Mare. Pe tronul Moldovei a fost instalat Ștefan Lăcustă. Pentru prima dată, un domn a fost numit numai prin voința unilaterală a sultanului, în timp ce până la acel moment, alegerea domnului se făcea de către boieri. Tronul domnesc a fost pus sub paza permanentă a 500 de ieniceri. Tot la acea dată, Tighina și Bugeacul au fost rupte de Moldova și transformate în posesiuni turcești.

Condițiile impuse de otomani au fost consemnate într-un act oficial, care, pentru întâia dată, nu a mai avut valoare de tratat, ci de diplomă de numire: „ berat ”, act care a marcat supunerea efectivă a Moldovei față de Poarta otomană.

[modificare]În pribegie

Cu puțini însoțitori, domnul s-a îndreptat spre Piatra lui Crăciun, unde, potrivit tradiției înregistrate de Ion Neculce, a fost gonit de pietreni, fiind nevoit să tragă cu arcul într-un popă care-l ajunsese. Petru s-a îndreptat apoi spre mănăstirea Bistrița, dar și de acolo a fost nevoit să se refugieze. La 18 septembrie plecă peste Carpați, intrând la 28 septembrie în cetatea Ciceului, unde îl aștepta doamna sa, Elena-Ecaterina Brancovici, cu copiii Iliaș, Ștefan și Roxanda.

Întrucât Petru considera că numai cu sprijinul sultanului își poate recăpăta domnia, i-a scris acestuia, cerându-i iertare. La începutul anului1540, la invitația sultanului, Petru a plecat spre Constantinopol, unde, cu mari cheltuieli, a făcut demersuri pentru reînscăunarea sa în Moldova. Acțiunile sale pentru reluarea domniei au primit un sprijin neașteptat în decembrie 1540, prin asasinarea lui Ștefan Lăcustă de către boieri și înălțarea în domnie a lui Alexandru Cornea fără înștințarea sultanului.

În acest context, la 9 ianuarie 1541, după primirea steagului de învestitură din partea sultanului, Petru pornește spre Moldova. Întâmpinat de boieri la Brăila, Petru îl prinde pe Alexandru Cornea la Galați, unde acesta a fost executat. Principalii trădători din 1538, boierii Mihu, Trotușanu, Crasnăș și Cozma, au fost prinși în cetatea Romanului și ulterior au fost și ei executați (la 11 martie 1541), capetele lor fiind trimise sultanului.

[modificare]A doua domnie

Mormîntul lui Petru Rareş şi al Doamnei Elena în bisericaMănăstirii Probota.

După experiența pierderii domniei, Petru nu mai avea încrederea de a purta războaie, mai ales că nu mai avea nici legăturile de altădată cu Muntenia, căci ginerele săuVlad al VII-lea Vintilă fusese ucis. Nu a putut să recâștige nici Bugeacul, ocupat de Soliman și nici cetățile Ciceu și Cetatea de Baltă, decât ca simple feude (1544), căci zidurile au fost dărâmate de George Martinuzzi.

În 1541, din ordinul sultanului, l-a prins la Făgăraș pe voievodul Ștefan Mailat și l-a trimis la Constantinopol. În 1542 încearcă fără succes să ia Bistrița. Un eșec a fost și implicarea cu entuziasm în planul de cruciadă al principilor creștini împotriva turcilor. L-a împrumutat pe Ioachim al II-lea de Brandenburg, capul cruciadei, cu 200.000 de florini, însă inițiativa eșuează în momentul asedierii Budei, în 1542, și Rareș moare tot ca vasal al turcilor, la 3 septembrie 1546, într-o vineri, la miezul nopții. Grigore Ureche consemnează despre el: „ cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă cel Bun, că întru tot simăna tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea ”. Este înmormântat la ctitoria sa, Mănăstirea Probota.

Pe plan bisericesc și artistic, a continuat tradiția moștenită de la Ștefan cel Mare. Ajutat de soția sa, Elena Doamna, a ridicat sau a reparat mai multe biserici: Mănăstirea Probota (sau Pobrata) (1530), Biserica Adormirea Maicii Domnului din Baia (1532), Biserica Sfântul Dumitru din Hârlău, Mănăstirea Moldovița (1537), Mănăstirea Humor (1535), Botoșani, Târgu Frumos sau Roman.

Дата добавления: 2015-11-04